Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Sfîrşitul nopţii

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Gânduri pe marginea unui tip de film - Sfârşitul nopţii


martie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Am văzut Sfârşitul nopţii în vara anului 1983 (la premieră), pe 4 iulie. Ţin minte precis, că era imediat după examenul de treapta întîi, proba de matematică. Făcusem aproape tot bine (aveam să obţin nota 9), eram fericit şi, după ce-am predat lucrarea, m-am dus la cinema. Cinematograful "Timiş" se deschisese cu câteva luni în urmă (în februarie, cu - evident - un film românesc,  ţin minte şi asta: Comoara, de Iulian Mihu, o bizarerie fără noimă) şi avea în program Sfârşitul nopţii. Habar n-am de ce anume am ales să merg la filmul lui Veroiu. Pe afiş era capul mare al lui Mircea Diaconu (care tocmai dăduse lovitura cu un film de public, Buletin de Bucureşti) şi Gheorghe Visu (mai puţin norocos, pentru că Faleze de nisip, unde face un rol extrem de interesant, oarecum din aceeaşi zonă tipologică, fusese interzis în iarna aceluiaşi an). Oricum, ideea e că am intrat în sală.

Vreme de 23 de ani (până am revăzut filmul la TVR Cultural) am ţinut minte fiecare secvenţă. De ce? Dumnezeu ştie. Astfel, mi-a rămas perfect întipărită în memorie (în memoria afectivă) muzica electronic-elegiacă a lui Adrian Enescu (feat. Aurora Andronache) din generic, la fel şi câteva teme pe care aveam să le regăsesc peste ani în diverse reorchestrări, ori pe LP-ul Funky Synthesizer volume 1. M-am minunat ca un copil (ce eram) de curăţia sufletească a personajelor jucate de Gheorghe Visu şi Mariana Buruiană. Nu i-am uitat nici pe secundari: Ion Vâlcu (interpret strălucit în Secvenţe, Faleze de nisip, Semnul şarpelui), Constantin Cojocaru, Cornel Patrichi, Constantin Brânzea, Petre Tanasievici sau Vasile Muraru. Filmul are atmosferă şi un regizor în formă, astfel că schematismul poveştii (ca, doi ani mai târziu, în Pas în doi de Dan Piţa) este - surprinzător - transfigurat de regizor şi echipa sa. Situaţii aparent nesemnificative sunt ridicate, prin viziunea lui Veroiu, la puterea simbolului. Banalul e transformat în destin, universul mărunt devine însăşi condiţia umană. În ce-l priveşte pe Mircea Diaconu, procurorul său este, într-un fel, o reluare a tipului de justiţiar cu inimă pe care l-a mai făcut în Actorul şi sălbaticii. Care, la rândul său, se voia o rescriere a celebrului Comisar jucat de Sergiu Nicolaescu (însă fără senzaţionalismul său).

Tot filmul - ca şi Andrei Rubliov - e alb-negru, mai puţin secvenţa de la final. Recitind un fragment din Evanghelie, mi s-a făcut brusc dor de filmul lui Veroiu: "Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă." (Rom. 13.11 şi urm.) Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape... Scena de la final, cu procurorul şi presupusul vinovat (Diaconu şi Visu), următor goanei nebune sfârşite tragic, e undeva la limita dintre vis şi realitate, "intrată în oglindă în mântuit azur". E parcă dintr-o altă lume, unde nu se întâlnesc nici ospeţe, nici beţii, nici fapte de ruşine. Unde nu a mai rămas decât bucuria dulce-amară a nostalgiei. A întoarcerii acasă, pe malul lacului din satul copilăriei celor două personaje păgubos orăşenizate. La un moment dat, pe când se afla pe marginea unui lan de porumb, Visu îi spune fetişcanei (Magda Catone), care se oferă să-l scape de belea: "Mă uit la porumbu'  ăsta şi pe cuvânt dacă nu-mi vine să mă duc aşa prin el...S-o iau aşa, de-a dreptu' şi când se termină să fiu la mine-acas'."

Peisajul citadin (bucureştean) din Sfârşitul nopţii a stîrnit, la premieră, opoziţia puternică a factorilor de decizie. Filmul nu a fost interzis, însă a avut parte de o difuzare limitată, a fost distribuit cu parcimonie în cinematografe, n-a primit acceptul de a participa la singurul (!) festival de film din România. Era prea "cenuşiu" (imaginea: Doru Mitran), prezenta prea mult nefericirile unei generaţii - cămine de nefamilişti filmate neorealist, străzi pline de gropi în centrul Bucureştiului, "peşti" ce se învârt prin baruri de noapte etc. Dar în mijlocul acestei lumi înnebunitoare, în care studente românce sunt surprinse în compania arabilor, în care procurorii cer "cântăreţelor" dubioase să dea seamă pentru iureşul petrecut în compania unor "cetăţeni străini" la un hotel din buricul târgului, se mai găsesc, ca prin minune, şi personaje candide. O studentă emancipată (Simona Măicănescu), renunţă la procurorul pe care-l curta (Diaconu) pentru că "la cât munceşte e lefter şi n-are nici maşină". S-a săturat să-l tot aştepte, iar el să fie mereu dedicat serviciului. Aşa că i-l  cedează colegei ei de cameră (Mariana Buruiană), o ingenuă. "E al tău, dacă tu crezi că merită..." Ingenua crede, chiar foarte tare. Cea care s-a descotorosit de procuror mai spune: "Nu merită nimeni, ascultă-mă pe mine. Hai c-am plecat şi eu la o altă întâlnire. S-a făcut târziu şi nici pe mine nimeni n-o să mă aştepte să vin la nesfârşit." Replica ingenuei: "Şi tu crezi că merită?" "Ce?" spune cocheta studentă. "Să vrei să te-ntâlneşti cu cineva care ştii că nu te va aştepta să vii, la nesfârşit..."

"Nu cumva muzica mea (de aceea îţi place ţie ce am făcut eu prin anii '80) se leagă de copilăria ta, de adolescenţa ta şi atunci evident că toate sunt frumoase?" - mă întreba, cu câţiva ani în urmă, compozitorul Adrian Enescu. E drept, muzica sa "în evantai" de "prin anii '80", care m-a apropiat deopotrivă de muzica simfonică, de jazz, de muzica experimentală sau de pop, şi nu numai, are o prospeţime şi un timbru aparte. De aceea, recunosc, îmi place. De fapt, e acum - de când am ascultat-o întâia oară - parte din mine. Dar nu sunt de acord că toate au fost frumoase în anii aceia. Şi, cu atât mai puţin, nu toate (muzicile, filmele, cărţile) pe care le-am frecventat în copilărie şi adolescenţă mi se par şi acum frumoase. Sfârşitul nopţii, la fel ca alte filme din acei ani, de Veroiu (Semnul şarpelui, Să mori rănit din dragoste de viaţă) sau Piţa (Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi), de Iosif Demian (O lacrimă de fată) sau Dinu Tănase (La capătul liniei), de Mircea Daneliuc (Proba de microfon, Croaziera) sau Tatos (Secvenţe) mi se pare uimitor prin felul în care se mărturiseşte. Prin emoţia cu care personajele se caută şi, uneori, se găsesc. Sunt, fiecare din aceste filme, tot atâtea momente vii din cinematograful românesc din prima jumătate a anilor '80. Despre care - nici pe departe - nu putem spune, acum ca şi atunci, că "totul e frumos".



 Toate articolele despre Sfîrşitul nopţii


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Marian Rădulescu


Alte articole

 Dincolo de oglindă - Sfârşitul nopţii, Marian Rădulescu
 Procuror, adjectiv - Sfîrşitul nopţii, Marian Rădulescu
 Puterea bunătăţii - Sfîrşitul nopţii, Marian Rădulescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer