A Cara que Mereces / Chipul pe care-l meriţi (2004)
Există o zicală conform căreia până la vârsta de 30 de ani trăieşti cu chipul pe care ţi l-a dat Dumnezeu, iar de aici încolo ai chipul pe care îl meriţi. Asta ne anunţă chiar cadrul de început al filmului A Cara que Mereces / Chipul pe care-l meriţi, (2004), lungmetrajul de debut al lui Gomes, în care, pe un fundal negru între două cortine roşii, vedem atârnând în mod inexplicabil o oglindă ornamentată cu ramă aurie şi care reflectă dâre de fum albăstrui. Francisco (José Airosa), un tip posac şi imatur care predă muzică la o şcoală generală, este nevoit să îşi aniverseze împlinirea a 30 de ani odată cu serbarea elevilor lui - o punere în scenă a poveştii Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici. Toţi participanţii, de la elevi la profesori, sunt deghizaţi în felurite costumaţii - Francisco e îmbrăcat întrun cowboy, iubita lui, Marta (Gracinda Nave) - profesoară în aceeaşi instituţie - poartă costum de zână cu aripi cu tot, iar Vera (Sara Graça), o altă colegă de-a lor, cu care Francisco flirtează insistent, e Regina de Pică. În urma unui "duel" cu unul dintre elevi - Carlos (costumat în Zorro şi îndrăgostit de Marta) -, Francisco se trezeşte singur la petrecerea al cărei protagonist ar fi trebuit să fie şi se refugiază într-o cabană izolată în pădure. A doua zi, deja intrat în cel de-al treizeci şi unulea an din viaţă, constată că are pojar şi cheamă în ajutor şapte prieteni a căror unică menire va fi aceea de a-i purta de grijă, ghidaţi de un set de reguli pe cât de stricte, pe atât de absurde, stabilite de pacient. Odată cu apariţia celor şapte, filmul ia o turnură neaşteptată, transformându-se într-o variantă stranie, aproape onirică a Albei-ca-Zăpada, încărcată cu numeroase referinţe meta-cinematografice.
Nu e întâmplător că primul lungmetraj din cariera regizorului conţine o listă de reguli comice şi probabil imposibil de respectat - Gomes pare să îşi asume decizia de a abandona convenţiile clasice ale cinemaului şi formulează un manifest artistic propriu, în care anything goes, iar apetenţa lui pentru joc e molipsitoare. În prima parte a filmului, Francisco apare în cel mai convingător costum de cowboy, dar ni se dezvăluie ca fiind genul de personaj ridicol de pueril şi dispreţuitor, veşnic nemulţumit. Deşi îşi pune personajul în anumite ipostaze care cu siguranţă ar evoca scene tipice genului western - confruntarea pe care o are cu tânărul admirator al Martei (secvenţă care, de altfel, e însoţită de un fundal sonor de western) -, este evident că Francisco acţionează împins de impulsuri complet copilăroase (fură mărul pe care copiii ar fi trebuit să îl folosească în spectacol şi se bucură de gestul lui muşcând din fruct cu maliţiozitate). Gomes se joacă în repetate rânduri cu aşteptările pe care orice spectator le-ar avea din partea convenţiei filmice şi cu prejudecăţile legate de genuri cinematografice şi personajele specifice lor. Iar asta nu se reduce doar la aşteptările care ţin de acţiuni şi de naraţiune, ci şi asocierile senzoriale pe care le facem instinctiv între sunet şi imagine ne sunt de multe ori trădate: doi dintre cei şapte pitici / îngrijitori din cabană testează la un moment dat o puşcă, iar atunci când o îndreaptă către cer şi trag nu se aude niciun zgomot, dar trecerea către cadrul următor se realizează prin intermediul unei pocnituri puternice, care poate să fie o împuşcătură, dar poate la fel de bine să fie orice altceva.
De la nişte coordonate care îmbină genul musical cu western şi slapstick, trecem la fantasmagoria din a doua parte a filmului - intitulată sec "Pojar" (de altfel o boală a copilăriei) -, cea în care protagonistul însuşi dispare sub pretextul bolii şi al contagiunii, rămânând prezent doar ca un fel de narator omniscient (astfel, încâlcând una dintre acele reguli clasice în care un protagonist e totuşi un protagonist, parcă scutindu-ne de a fi nevoiţi să îndurăm isteriile şi acreala lui până la sfârşitul filmului) şi e reinventat / se reinventează, fiind înlocuit cu şapte alter-egouri, şapte "pitici", fiecare cu câte un atribut caracteristic. Spre exemplu, unuia îi place să mănânce cu nesaţ, în timp ce altul e pasionat de pornografie, ascunzând în baie un teanc de reviste de specialitate. Cei şapte par să fie singurii locuitori ai unui spaţiu bucolic fantastic, teren de joacă pentru bizarele lor ritualuri zilnice, deloc departe de lumea din Céline et Julie vont en bateau / Céline şi Julie se dau în bărci, (1974, regie Jacques Rivette). Chiar şi fursecurile magice care le transportă pe cele două protagoniste din filmul lui Rivette în spaţiul fictiv îşi au corespondentul aici în pastilele colorate care induc somnambulismul. Iar spre final, într-o secvenţă desprinsă parcă din universul vizual al lui Au hasard Balthazar / La întâmplare, Balthazar, (1966, regie Robert Bresson), trei dintre personaje - Nicolau, Travassos şi Texas - asistă fiecare la metamorfozarea celuilalt în câte un animal: îşi şoptesc numele celuilalt, iar pe ecran apar înşiruite imagini cu un porc, un măgar şi o bufniţă. Filmul în sine pare să fie o întoarcere nostalgică şi încăpăţânată la copilărie, la jocurile ei frivole şi la regulile lor uneori absurde, iar Gomes, la fel ca personajele lui sau la fel ca un copil, îşi formulează propriile legi pe care le chestionează - şi chestionează rolul legilor în general - şi e tentat să le încalce (şi chiar o face) prin virtutea unui spirit de revoltă împotriva limbajului convenţional al cinema-ului narativ.
Aquele Querido Mês de Agosto / Minunata lună august (2008)
Aquele Querido Mes de Agosto, un fel de docu-melodramă hibrid şi al doilea lungmetraj semnat de Gomes, se deschide cu o scenă în care o vulpe se flutură de colo-colo în jurul unui coteţ de găini şi inspectează cu atenţie gardul, în căutare de posibile intrări - ceea ce dă mai departe tonul filmului: o echipă de filmare (chiar echipa de filmare pentru Aquele Querido Mes de Agosto) venită în orăşelul Arganil, situat undeva în zona muntoasă din inima Portugaliei, cu scopul de a turna un film de ficţiune, întâmpină nişte probleme de producţie cauzate de lipsa de fonduri şi începe să filmeze localnicii în diferite ipostaze, de la interviuri cu aceştia în timp ce relatează diverse istorioare petrecute în localitatea lor, până la (şi mai ales) momente muzicale din festivaluri locale şi petreceri cu muzică uşoară portugheză. Dar fiind vorba aici despre Gomes, lucrurile nu rămân chiar atât de simple: scenele propriu-zise de documentar sunt alternate, în prima parte a filmului, cu secvenţe ale căror protagonişti sunt chiar membrii echipei de filmare, iar în a doua parte, fără niciun fel de avertisment sau preambul, registrul se schimbă în ficţiune în toată regula - o idilă adolescentină între doi veri care cântă, alături de tatăl rămas văduv al fetei, într-una dintre formaţiile acelea de muzică uşoară, nu prea talentată, dar entuziastă, numită simpatic "Estrelas do Alva / Stelele Alvei. Pe întreaga durată a conversaţiilor - cu totul şi cu totul autentice -, pe care regizorul le are cu localnicii, care asigură şi distribuţia filmului despre care tot auzim, legende autohtone şi istorii personale converg toate spre un tip de discurs meditativ despre bucurie şi regrete şi despre saudade - cuvânt prin excelenţă portughez care se referă la un fel de melancolie dulce-amară, un fel de dor de ceva ce nu se poate redobândi, un fel de dragoste care rămâne.
Gomes povesteşte că ei s-au dus, într-adevăr, în Arganil în luna august cu scopul de a filma un lungmetraj, dar odată ajunşi acolo, au realizat că nu existau suficienţi bani pentru scenariul iniţial. Prin urmare, s-au decis să filmeze cât mai multe lucruri, inclusiv pe ei înşişi. Cineastul se joacă şi aici cu conceptul de poveste în poveste, folosindu-se de instrumente nonficţionale pentru a-i permite publicului să privească în interiorul fiecărui strat narativ în parte, ca până la urmă să dispară distincţiile precise dintre ele. Într-una dintre discuţiile tensionate cu producătorul sosit de la Lisabona să afle cum evoluează filmarea, Gomes îi spune: "Nu vreau actori, vreau oameni normali!". Ca să descoperim mai apoi, în cea de-a doua parte a filmului, că actorii folosiţi participaseră mai devreme în episodul de documentar observaţional / casting (producătorul însuşi e jucat aici de Joaquim Carvalho, care apare ulterior în rolul tatălui adolescentei) şi ne fuseseră prezentaţi ca fiind de-ai locului. Ceea ce ridică un semn de întrebare: personajele intervievate în documentar erau actori de la bun început, sau actorii din cadrul poveştii ficţionale erau amatori? Răspunsul devine secundar, neesenţial, pentru că ce reiese din acest demers oarecum riscant, dar cu siguranţă temerar, este că realitatea se confundă cu ficţiunea, Gomes provocând din nou publicul şi aşteptările acestuia legate de posibilităţile inerente narativităţii cinematografice. Iar diferenţa dintre cele două episoade nu se rezumă doar la schimbarea structurii narative a filmului, ci este evidenţiată şi printr-o trecere la altă manieră estetică - dacă, în prima jumătate, camera se plimba în panoramări lungi peste peisajul muntos pitoresc din jurul orăşelului Arganil, acelaşi cadru natural este în a doua parte surprins preponderent în imagini fixe în mijlocul cărora se derulează o mică poveste de dragoste între cei doi tineri. Iar un element care leagă în mod fluid cele două episoade ale filmului este tocmai repertoriul sonor de culoare locală, la auzul căruia mulţi cunoscători împătimiţi ai muzicii de calitate ar putea fi tentaţi să strâmbe din nas. Însă, după cum am spus mai devreme, filmul se termină cu intervenţia sunetistului Vasco Pimentel - o opţiune destul de inedită de final - care îl îndeamnă pe Gomes să lase la o parte detaliile superficiale. Şi tocmai la asta ne atrage atenţia filmul în sine: că avem în faţă o serie de personaje comice, dar privite cu afecţiune şi fără dram de condescendenţă, acompaniate de o serie de melodii cât se poate de expresive şi autentice. De altfel, filmul îşi ia titlul după numele unui cântec prezent în diegeză, Aquele Querido Mes de Agosto, şi ne introduce în lumea simplă, dar fascinantă a membrilor unei comunităţi rurale portugheze, însă într-un stil un pic mai artificios, un pic mai construit decât o face Raymond Depardon cu, spre exemplu La vie moderne (2008), un documentar în care urmăreşte vieţile unor familii de agricultori din Franţa contemporană. Dar în acelaşi timp, reuşeşte să păstreze firescul înşiruirii de interviuri, de momente muzicale şi evenimente, chestionând astfel nevoia de ficţiune în sine. Spre exemplu, într-o altă întâlnire cu producătorul (fictiv) din prima parte a filmului, acesta din urmă intră pe uşă şi distruge un aranjament complex de piese de domino pe care regizorul, alături de echipă, se chinuise să-l asambleze cu scopul de a-l folosi pentru genericul filmului (încă una dintre activităţile superflue în care echipa pare să se angreneze în loc să filmeze) - un comentariu subtil la adresa ideii de inutilitate a efortului exagerat şi a pregătirilor în exces.
Tabu (2012)
Cel de-al treilea lungmetraj al lui Gomes, Tabu (2012), poartă acelaşi nume - în semn de omagiu - cu ultimul film semnat de F.W. Murnau, căruia i se adăugase şi subtitlul A Story of the South Seas. La fel ca Tabu, cel din 2012, filmul lui Murnau e şi el împărţit în două episoade, intitulate Paradis şi respectiv Paradis pierdut (în filmul lui Gomes titlurile sunt inversate) şi spune povestea de dragoste dintre doi tineri din insulele Bora Bora care se văd nevoiţi să plece şi să îşi încerce norocul în altă parte, în lumea "civilizată". Prologul filmului lui Miguel Gomes anticipează cea de-a doua parte, numită Paradis, în care acţiunea se desfăşoară în Mozambic, fostă colonie africană a Portugaliei: un explorator "melancolic şi taciturn" colindă prin păduri însoţit de alaiul lui de servitori africani, când e vizitat de spiritul soţiei lui moarte, îmbrăcată în hainele în care a fost îngropată, care-i spune: "N-ai decât să fugi cât de departe vrei, pentru cât timp vrei, dar nu vei putea scăpa de propria ta inimă". Copleşit de vinovăţie şi dor, se hotărăşte să se înece, în timp ce un crocodil îl pândeşte în apă. Naratorul continuă spunând că de atunci înainte pe acele meleaguri te puteai întâlni cu o scenă sinistră: un crocodil "melancolic şi trist", veşnic însoţit de o femeie în haine demodate. De aici, Tabu trece la prima parte propriu-zisă, Paradis pierdut, în Lisabona, pe parcursul ultimelor zile ale anului 2010, unde Pilar (Teresa Madruga), o femeie de bună-credinţă, caută să-i fie de ajutor vecinei ei vârstnice, Aurora (Laura Soveral), despre care am putea bănui că e psihotică - prima instanţă în care apare ne-o dezvăluie într-un cazinou, ţinând un monolog aproape incoerent despre maimuţe vorbitoare şi jocuri de noroc. Spre sfârşitul primei părţi, Aurora se află pe patul de moarte şi îi şopteşte lui Pilar o adresă şi un nume: Gian Luca Ventura. Prezenţa şi vocea lui narativă declanşează cea de-a doua parte a filmului, mai experimentală, Paradis, o secvenţă de flashback care va domina până la final, relatând o serie de evenimente petrecute în Mozambic cu cincizeci de ani în urmă pe perioada a douăsprezece luni - idila dintre el şi Aurora, pe atunci măritată cu un cultivator de ceai, pasionată de vânătoare şi deţinătoare a unui pui de crocodil.
Cele două părţi funcţionează prin opoziţii - ambele conţin o poveste de dragoste, dar cea dintre Aurora şi Gian Luca Ventura, derulată cumva în faţa ochilor lui Pilar, e mult, mult mai spectaculoasă şi ilustrată numai prin momentele ei de apogeu şi de pasiune intensă, pe când relaţia castă dintre Pilar şi admiratorul ei e foarte potolită. În niciun moment nu devine clar dacă evenimentele sunt prezentate aşa cum s-au petrecut în realitate, aşa cum şi le aminteşte, sau aşa cum şi le închipuie Pilar; spre exemplu, formaţia din care Gian Luca Ventura face parte interpretează o melodie de-a lui Phil Spector, Baby I Love You, însă varianta pe care o auzim noi este cover-ul făcut de Ramones în 1980. Episodul Paradis are numeroase date ale unui film mut, în care intertitlurile sunt înlocuite cu vocea din off a naratorului: vocile personajelor nu se aud, deşi buzele lor se mişcă, în schimb sunt prezente întreaga gamă de sunete de fundal şi muzică în acompaniere, şi este filmat în formatul vechi de 1:33.1, pe peliculă de 16 mm. Prin urmare, spre deosebire de prima parte a filmului pe care o putem percepe în termenii realului, adânc înrădăcinată în cultura modernă europeană, Paradis pare a fi mai mult vis, ceva ce a trecut de mult, ceva ce nu e tocmai realitate, pentru că Africa prezentată acolo e o consecinţă a memoriei cinematografice, a lui Gomes, a lui Pilar (care probabil nu vizitase niciodată Mozambicul, dar are memoria colonialismului portughez şi a filmelor de aventuri petrecute acolo) şi, nu în ultimul rând, a publicului. Iar faptul că ordinea celor două episoade este inversată - atât cronologic, cât şi logic şi în comparaţie cu filmul lui Murnau - dă senzaţia de timp şi cotidian care se suspendă. În timp ce filmul scoate la suprafaţă chestiuni care ţin de politica dificilă a colonialismului şi post-coloniasmului (Mozambicul se afla la vremea respectivă în prag de insurgenţe sociale), el reuşeşte în acelaşi timp să spună, din nou în cadrul unui film-în-film, o poveste despre dragoste, puterea memoriei şi melancolie, într-un context metacinematografic.
Filmele lui Gomes, enigmatice şi deschise semantic, ne confruntă cu un vârtej de straturi narative, care le transformă într-o experienţă atât intelectuală, cât şi afectivă şi le apropie de inefabil: în A Cara que Mereces, unul dintre cei şapte prieteni, Harry, începe să-i spună o poveste altuia dintre ei, Copí, dar povestea se răsfrânge, la rândul ei, în alte câteva, care îi implică şi pe Simoes, Gross şi Nicolau, un râu cu bărcuţe de hârtie şi o peşteră care adăposteşte o comoară. În momentul în care Harry încearcă să introducă un al treilea strat de poveste, Copí, nereuşind să facă faţă, se plânge că nu se poate să începi o altă poveste până nu o termini pe prima şi primeşte următorul răspuns: "E nevoie de un pic de răbdare să asculţi poveşti. Altfel, am spune doar începutul şi sfârşitul."