De prin sfîrşit de septembrie pînă în 1 decembrie şi de prin mai pînă spre fine de iunie, oamenii de teatru români trăiesc sub zodia festivalurilor, cu temă sau fără, naţionale sau internaţionale (mai puţine), cu selecţie sau fără, bine organizate ori improvizaţii, cu premii şi fără ş.a.m.d.
Este atîta teatru pe secundă, atîta efervescenţă pe milimetru pătrat încît ai zice că mai teatrală ţară nu există pe lume. E bine? E rău? Ne întrebăm în fiecare an. N-aflăm răspuns sigur (dar ce e sigur pe lume?) şi o luăm de la capăt! Vîrful selecţiei ar trebui să fie Festivalul Naţional şi în unii ani chiar este. Dar nu este, de fapt, un concurs. Momentul stabilirii de ierarhii este Gala premiilor UNITER şi, cu rare excepţii, ea şi confirmă valoarea. Vîrful efervescenţei este, incontestabil, Festivalul de la Sibiu, care, în plus, este şi internaţional cu adevărat. Pentru Sibiu, director, organizator şi selecţioner unic este Constantin Chiriac, personaj insolit, care bate globul (mi-a mărturisit a fi fost în 84 de ţări, în unele de "n" ori), vede spectacole pe viu, vizionează casete (are în birou rafturi, rafturi pline de casete) şi caută ceea ce se poate aşeza sub sigla festivalului său, adică în special spectacole novatoare, originale ori reprezentaţii care pot aduce crîmpeie din lumi îndepărtate, din underground şi nu numai. Festivalul de la Sibiu are aerul a depăşi cu mult posibilităţile financiare din ţara noastră. Totuşi, Chiriac ştie să adune bani, să găsească sponsori, soluţii. Cazează lumea, plăteşte transportul, hrăneşte sute şi sute de participanţi. Am văzut-o pe soţia sa, Tania, la ora trei dinspre ziuă în faţa unor cazane de sarmale (cred că mii), care erau opera sa (pentru 120 de oameni), aşteptînd grupul croat care abia sosise (flămînd). Oamenii de pe cinci continente se cunosc, comunică, îşi văd creaţiile sau încercările, rătăcesc prin Sibiu, dau o fugă prin Dumbravă, asistă la spectacole în sala teatrului, la Casa Sindicatelor, la Cisnădioara, într-o uzină, pe stradă, la muzee, baruri şi, veniţi de la spectacolele în care s-au produs, se adună la clubul festivalului şi comunică (dacă au ce) în sunet de tobe (de prin Camerun) ori alte muzici. E bine? E necesară o asemenea dezlănţuire (alt cuvînt mai exact nu găsesc)? Da! Sigur că da! Chiar dacă nu vezi tot (nici n-ai putea, dată fiind simultaneitatea multor reprezentaţii), chiar dacă nu vezi mult, senzaţia că participi la viaţă, viaţă teatrală, este importantă. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu cei care se produc, nu numai cu cei care asistă.
Din ţară nu vin multe spectacole, dar, în general, bune şi foarte bune. Cele de la ediţia 2005 sunt semnate de Tompa Gabor, Mihai Măniuţiu, Bocsárdi Lázslo, Dragoş Galgoţiu, Yuri Kordonsky, Alexandru Dabija, Ana Mărgineanu, Gavriil Pinte ş.a. O bursă de spectacole este deschisă an de an, cu urmări benefice pentru participanţi.
Spectacolele-lectură sunt de obicei mai puţin frecventate de public, fiind interesante îndeosebi pentru oamenii de teatru, dar ele se transformă în volum, lansat în festival, ceea ce pune la dispoziţia tuturor creatorilor o sumă de texte din dramaturgia noastră şi a lumii, texte de calitate, de obicei, ce pot îmbogăţi repertoriile. La ediţia actuală şi-au asumat rolurile actori ai Teatrului "Radu Stanca", îndrumaţi de Virgil Flonda, şi piesele au avut şansa unei transmiteri inteligente. Autorii au fost Mircea Daneliuc cu o piesă în trei acte, Juan Mayorga cu un text excepţional (Scrisori de dragoste către Stalin), belgianul Jacques De Decker, rusul Dimitry Minşenok ş.a., care, cum spuneam, au şi fost adunaţi într-o antologie.
Dintre spectacolele urmărite în prima parte a festivalului, cel mai impresionant (în afară de Medeea lui Tompa Gabor, cu trupa din Novi-Sad) mi s-a părut Amintiri uitate ale muncii vieţii noastre, susţinut de o trupă israeliană, un spectacol interdisciplinar, care a generat şi un workshop, unul dintre multele desfăşurate de-a lungul festivalului. Trupa Breathe (Claire Hind) se ocupă de copiii cu deficienţe de auz, Janet Rogers (SUA) de corp şi voce pentru redarea de "arhetipuri necunoscute de orice cultură", Mark Hardy garantează că, după "atelierul" său, oricine poate învăţa să cînte, la alt atelier este experimentat "principiul mesei în familie", altul are ca temă "tehnica folosirii energiei Ki pe scenă" şi tot astfel personalităţi de pe toate meridianele au venit pentru a-şi împărtăşi experienţa din domeniul teatral sau domeniul socializării individului.
Se lansează cărţi, unele pietre de temelie culturală, precum traducerea lui Sorin Mărculescu din Cervantes, altele cu texte ori imagini, sinteze sau "memorii" teatrale, amintiri ş.a.
Noel Witts, George Banu şi Mike Phillips ţin prelegeri. Ataşaţi culturali, membri ai reţelei EunetSTAR, ai Fundaţiei Culturale România - Irlanda ş.a. se întîlnesc. Pe străzi joacă tuburi mişcătoare ori cîntă formaţii, totul într-un amestec năucitor.
De fapt, întregul oraş are un aer în devenire. Sunt şantiere deschise în toate colţurile. Oraşul se pregăteşte să devină capitală culturală a Europei. Deocamdată, este capitală a spectacolului din Europa şi din tot locul. Cu dans, cu muzică, expoziţii, cărţi, profesionişti, diletanţi, studenţi, profesori, ceva ca într-un text al lui Caragiale înşirînd substantive. Oricum, este de bine!