Autointitulându-se un "Porno Pygmalion", Raşa născoceeşte ad-hoc o poveste pentru cea mai recentă "achiziţie" a sa: o elevă de liceu căreia îi predă Hamlet. La o petrecere unde consumă toţi hard drugs, fetei i se face rău şi vomită. Cu o tandreţe neaşteptată o îngrijeşte şi-i spune, mângâind-o: "Îmi plac tare mult glăvanele tale eurasiatice. Sunt foarte sexi. Sunt sigur că eşti mongoleză. Cu mult timp în urmă, un mongol a sărit pe străbunică-ta şi aşa s-a născut un pui de mongolez care apoi l-a născut pe străbunicul străbunicului tău. Şi uite-aşa, din aproape-n aproape, s-a născut şi focoasa asta mică mongoleză pe care-o ţin acum în braţe. Mongolii or să ne cucerească din nou, ai să vezi. O să ne căpăcească iar. Dar n-o să se atingă de tine pentru că atunci când te vor vedea, vor spune: Uite-o pe prinţesa noastră!..." De fapt, poet cu adevărat în Hadersfild este "idiotul" Ivan, care-i şi dedică un poem "melcului" de Raşa: Făptură minunată / Ce-ţi porţi casa-n spinare / Te târăşti printre stropii de ploaie / Blestemat şi singur / Acasă la tine e loc doar pentru tine / Şi totuşi tânjeşti să vină la tine cineva / Cu care să-mparţi toate / În scoica ce-o porţi în spate /- o ceaşcă de ceai sau o cafea...
Doar el, Ivan, este cel care a ajuns la "metafora vie" - Hristos. Doar în el, care la 30 de ani s-a botezat în Biserica Ortodoxă, candoarea şi entuziasmul nu au murit. Doar el - cu gândul mereu la Sfinţii Părinţi şi la învăţătura lor ("cele opt trepte ale răutăţii", cugetarea la cele de pe urmă") - rămâne om. Ceilalţi, mai mult sau mai puţin, sunt fie total nesimţitori şi indiferenţi (ca Raşa, ca tatăl său alcoolic), fie (ca Dule, ca Igor) copleşiţi de "grija cea lumească". Iar Mila, "Galateea" lui Raşa, pare să înceapă să recunoască în Ivan "făptura cea nouă" şi, ruşinată, caută să se dezmeticească.
Poezia ca dezmeticire, poezia ca trezire din amăgitoarele iluzii cu care ne-am umplut viaţa. Poezia care smereşte şi care ruşinează. Contrar celor învăţate în şcoală, poezia - starea poetică - are multe feţe. Ea nu este o înşiruire de "cuvinte goale ce din coadă au să sune". Sonoritatea poeziei se găseşte şi în proză, şi în muzică, şi în pictură, în dans, teatru sau film. Poezia - "bufniţa din dărâmături" - nu a murit, cum cred cei deznădăjduiţi. Nu are mormânt şi nu are cruce. Este, poate, însăşi crucea. Sau (vezi Steinhardt) fericirea - totuna. Spre deosebire de caricatura ei (din textele muzicilor uşoare, din sentimentalismul telenovelistic ori manelistic), Poezia nu scurmă la suprafaţa realităţii, ci forează în adâncul ei. Lumina ei sporeşte, iar nu ucide, "a lumii taină". Poezia regenerează, hrăneşte, ajută specia zisă om să-şi vină în fire. Revelează, nu plasticizează. Este tezaur de mare preţ, nu bibelou de porţelan.
