Filmul lui Umberto Pasolini, Still Life / Natură moartă, înscris în competiţia TIFF 2014, aduce în prim-plan un personaj cenuşiu, John May (Eddie Marsan), care se ocupă tocmai ca oamenii singuri să aibă parte de o înmormântare decentă. Căutând să le reconstituie viaţa pornind de la câteva fotografii şi obiecte personale, John May creează un soi de intimitate cu cei pe care îi numeşte prietenii săi. Mai mult, el încearcă să îi convingă pe cei care i-au cunoscut într-un anume fel pe cei decedaţi să vină să-i conducă pe ultimul drum. De cele mai multe ori, însă, primeşte un refuz categoric. Oamenii vor să se debaraseze, psihologic şi emoţional, de cei care le-au creat neplăceri. Şi atunci aceştia din urmă trebuie să se conformeze, să se deprindă cu însingurarea. Cu toate că îşi găsesc refugiu în compania unei pisici sau a unor sticle de alcool, ei sunt cu desăvârşire singuri. John May are un întreg album cu fotografii, "colectate" din aceste sălaşuri ale singurătăţii în care s-au refugiat aşa-numiţii lui prieteni. Şi, în mod ironic, majoritatea inspiră seninătate, fericire. În fond, trecutul pare întotdeauna mai glorios.
Cadrele-detaliu surprind dedicarea cu care John May se apropie de viaţa acestor oameni, dar şi meticulozitatea, exactitatea şi devotamentul faţă de slujba sa. De aceea, când află că va fi concediat, rămâne o clipă şocat. Întreaga lui existenţă se învârtea în jurul acestei slujbe. Reuşeşte să obţină totuşi câteva zile în plus pentru rezolvarea ultimului caz, cel al lui William Stoke. Răspunsurile cunoscuţilor acestuia sunt similare tuturor celor de până acum, cu excepţia unuia singur: cel venit din partea lui Kelly Stoke, fiica lui, interpretată de actriţa Joanne Froggatt. Deşi, iniţial, îi este greu să privească dincolo de amintirile dureroase care o leagă de tatăl său, într-un final acceptă să asiste la înmormântare.
Întâlnirea cu tânăra Stoke reprezintă, pentru John May, primul contact real cu viaţa. Schimbul de priviri dintre cei doi şi o stranie senzaţie de familiaritate, manifestată stângaci, îi prezintă lui John o altă perspectivă asupra vieţii. Până acum, singurii cu care împărţea ceva din sine erau prietenii lui decedaţi. Devenise o maşinărie scrupuloasă, ancorată în rutină şi sterilitate emoţională. Acum, lucrurile par să se schimbe.
Interpretarea lui Eddie Marsan este fascinantă. Atent la fiecare gest, el îi oferă personajului său o consistenţă aparte. Este la fel de minuţios în procesul de creaţie artistică precum e John May în slujba sa. Mişcările sale lente şi inexpresivitatea facială contrastează cu precizia în muncă şi atenţia deosebită acordată detaliului. Totuşi, rutina în care John May este prins în mod voluntar, duce la pietrificarea emoţiilor sale în raport cu "lumea vie". Însingurarea îl face să manifeste compasiune faţă de cei care mor, abandonaţi în trecut.
Structura acestui personaj, preferinţa regizorului pentru culorile pale, cadaverice şi mediile sterile de lucru, precum şi cadrele care înfăţişează biserici goale sau clădiri simetrice, par să facă trimitere la pietrificarea societăţii, la înlocuirea nestatorniciei emoţionale cu precizia raţionalităţii şi debarasarea de sentiment în favoarea calculelor.
Înscris în rândul filmelor de tip comedy-drama, Still Life este o creaţie cinematografică al cărei scop este atât emoţional, cât şi meditativ. Dincolo de încercarea de a sparge crusta automatizării omului şi de a-l face să redescopere varietatea universului lăuntric, filmul lui Pasolini lansează, într-o manieră nu foarte încifrată, întrebări privitoare la esenţa vieţii. Calitatea cadrelor, cursivitatea firului narativ şi îmbinarea armonioasă a elementelor de comic şi dramatic fac din Still Life un produs cinematografic uşor de urmărit, plăcut şi accesibil unui public variat.