Ca transpunere cinematografică a istoriei biblice, Noah nu e un film fidel literei Testamentului Vechi, ci, mai degrabă, caută să ofere - cu trecere printr-un episod năpraznic al religiilor avraamice - un suport pentru o meditaţie personală asupra unor nevoi sociale contemporane. Rostul moralei şi puterea exemplului moral, prezenţa răului, responsabilitatea faţă de semen, iubirea şi devotamentul familial sînt spaţiile principale atinse de Darren Aronofsky în acest proiect hollywoodian pe care l-a condus ca regizor, co-scenarist şi co-producător. Spaţii atinse în cadrul unei lupte între bine şi rău, între Noe, descendentul nobil din Adam, pe linia genealogică stabilită de Seth, şi umbra sa, Tubal, urmaşul de peste secole al lui Cain. O luptă în care Creatorul însuşi (după cum este numit Dumnezeu în film) - ca Fiinţă care pedepseşte îngeri şi oameni şi ca idee prezentă în mintea lui Noe - este rodul unei controverse filosofice în care, ca spectatori, trecem prin Demiurgul cel rău al lui Cioran pentru a găsi lumina izbăvitoare a curcubeului.
Păcatul originar mută creaţia de sub semnul Binelui sub semnul Răului. Avem aici un sacrilegiu imediat repetat în istoria omenirii căzute, cînd Cain îl ucide pe Abel. Creatorul creează Binele, Binele este ucis de Rău (un Rău întrupat în omenire), iar Răul este ucis de Creator, care dă voie lumii, apoi, să existe sub semnul echilibrului obţinut prin compensare (Seth înseamnă compensare), unde Răul este prezent (oamenii rămîn în univers) - dar poate fi neutralizat prin iubire şi înţelegere. E o dialectică pe care Darren Aronofsky o desenează pe ecran prin modul în care construieşte personajul central al filmului, pe Noe, şi prin modul în care lucrează cu simbolurile biblice. Acestea din urmă sînt aşezate în poveste ca repere pentru spectator în relaţie cu zbaterea ce are loc în mintea lui Noe - o zbatere în care paşii dialectici nu mai sînt reluaţi ca acţiune reală, ci sub formă de idei despre bine şi rău (în interpretarea pe care Noe o dă mesajului divin), bine şi rău pe care le va depăşi prin faptă, în decizia sa ultimă.
Spre deosebire de anteriorul film cu descinderi mitice realizat de Aronofsky, The Fountain, Noah este mult mai echilibrat în gîndire, e un film în care autorul american (de etnie israelită) reuşeşte să se lipsească de maniera cosmopolită, new-age, de îmbinare a ideilor în poveste, meditaţia sa asupra vieţii fiind una semnificativ mai matură decît cea vizibilă în proiectul din 2006. Concesiile făcute Hollywood-ului (casa de producţie Paramount e implicată în proiect) sînt cît se poate de fireşti - dramatism accentuat, cîteva secvenţe în care degetele dramei apasă puternic pe retina spectatorului -, dar, ca ţinută generală, nimic mai grav decît vedem în alte proiecte blockbuster de calitate, precum Gravity.
Detaliile tehnice sînt bine armonizate în proiect, în care ca operator, editor sau compozitor Aronofsky i-a avut alături pe colaboratorii săi uzuali, Mathieu Libatique, Andrew Weisblum şi Clint Mansell. Datele spaţiilor islandeze şi mexicane sînt culese într-o tentă închisă, albastru-verzuie, pentru a contura un drum adecvat, acvatic-tenebros, al curgerii spre apocalipsă. Viziunile onirice ale viitorului potop au un impact afectiv considerabil, iar violenţa (extremă) declanşată de isteria sfîrşitului lumii e intens susţinută de notele compuse de Mansell şi interpretate de cvartetul american Kronos.
Vizionarea 2D a filmului cred că este preferabilă celei 3D. Utilizarea abundentă a imaginilor generate de computer dă variantei 3D un uşor aer de video-game. Cred că dinamica 2D a imaginii (filmul a fost realizat în 2D, 3D-ul fiind o conversie ulterioară destinată pieţelor cinematografice non-americane) e lipsită de această tentă ne-naturală pe care o capătă pelicula imediat ce detaliile naturii construite computerizat nu rămîn în plan, ci sînt reconfigurate pe ecran pentru a crea proporţiile specifice relatării cinematografice 3D.