De fapt, reinterpretarea lui Aronofsky devine mult mai insipidă odată ce dă bătăliile sub-tolkieniene pe zbuciumuri psihologice - cu alte cuvinte, odată ce arca pe valuri pluteşte uşor, iar rain-man-ul Noe, convins de la o vreme că nici propriul neam nu e destul de pur pentru a merita lăsat să se perpetueze, devine un pericol pentru familia sa. Ursuzul Noe necîştigînd în magnetism pe măsură ce devine tot mai posedat de închipuita sa misiune sacrificială à la Avraam şi Isaac, iar porumbeii lui de copii nedînd suficiente semne de corupţie încît să înceapă măcar a-i confirma convingerea că nu trebuie lăsaţi să se reproducă, acest studiu al înrăirii unui om bun, sub povara unei misiuni enorme, e monoton (ca stilul de masculinitate inflexibilă, dar cu ochi trişti, practicat de Crowe) şi neprovocator. În punctul culminant, convulsiile unei naşteri sînt montate în paralel cu acelea ale unei trînte pentru posesia unui cuţit - ca modalitate de a-l asalta emoţional pe spectator, ceva mai rudimentar cu greu se putea găsi. Toate astea în cadre (cel mai adesea) strînse şi deficitar iluminate (cu atît mai tulburi în 3D), în care fauna de pe arcă - o potenţială sursă de diversiuni de la posomoreala fără nuanţe a portretului de patriarh în criză - abia dacă se simte. Prezenţa pe arcă a unui pasager clandestin, care întinde mîna după cîte un animal de fiecare dată cînd i se face foame, conţine un element de umor (e de presupus că din cauza acestui individ au dispărut căţeii cu solzi), ca şi secvenţa de mai devreme, în care venea rîndul reptilelor să se îmbarce pe arcă, sub privirile dezgustate ale familiei Noe.
Dar, una peste alta, umorul e aproape absent din film: aspectele practice ale călătoriei, care ar putea să facă sarea şi piperul unei dramatizări a poveştii lui Noe, sînt fie abordate fuşerit (de pildă, problema sedării animalelor), fie ignorate (problema igienei), la fel cum e ignorată inevitabilitatea incestului în viitorul acestei familii. Pe de altă parte, în dramatizarea lui Aronofsky s-a găsit loc pentru detalii mult mai puţin centrale (dar consemnate biblic), precum acela al unei beţii trase de Noe după coborîrea din arcă. (În film, beţia e motivată psihologic - este descărcarea lui Noe, după încercarea teribilă prin care a trecut - şi nu se mai lasă, ca în Carte, cu blesteme aruncate, fără motive foarte clare, pe capul copilului lui Ham; altminteri, Ham are şi în film, ca şi în unele surse exegetice, ceva dintr-o oaie neagră a familiei, ceea ce sugerează că Aronofsky, în pofida dispreţului şi a nemulţumirilor pe care i le-au atras unele dintre îmbunătăţirile mai pop aduse de el poveştii, şi-a făcut mai întîi documentarea.)
Noah e mai puţin megalomanic-bombastic decît alte filme de Aronofsky - în frunte cu The Fountain (2006), în care un el şi o ea, avataruri ale cuplului Adam-Eva, se tot reîntîlnesc în diverse epoci -, dar regizorul tot nu se mulţumeşte să pună în scenă (expeditiv) îmbarcarea animalelor şi (oarecum boschian) colcăiala păcătoşilor surprinşi de potop, ci, profitînd de un moment de acalmie, se mai şi întoarce cu povestea pînă la facerea lumii, concurînd astfel cu Terrence Malick (de fapt, la fel ca Malick, concurînd cu însuşi Creatorul) şi eşuînd (tot la fel ca Malick, numai că la încă şi mai mare distanţă de propriile ambiţii vizionariste) în mediocră imagerie de tip National Geographic.