Punctul triplu al naturii umane

Sufletul uman, natura şi legile fizicii sunt coordonatele pe care se construieşte spectacolul lui Bogdan Georgescu, realizat pe propriul text, împreună cu Olga Macrinici (asistent de regie), Irina Gâdiuţă (scenografie), Sever Bârzan şi Jancso Levente II (sound design) şi Kászoni Attila (light design) (alături de asistentul de documentare Simina Corlat şi consultantul Daniel Oltean).


Întregul material este organizat pe osatura teatrului documentar, cu partea sa de ficţionalizare a unui eveniment real (în cazul de faţă sinuciderea unui clujean, într-o iarnă, în Lacul Tarniţa, împreună cu doi dintre copii). Cazul ca atare este relativ cunoscut, la momentul respectiv el fiind într-o oarecare măsură popularizat de presă, din articolele publicate rezultând că existau foarte multe semne de întrebare şi necunoscute ce nu puteau fi umplute decât cu speculaţii bazate pe declaraţii ale cunoscuţilor, colegilor sau prietenilor (la urma urmei, ce îl poate face pe un bărbat aflat puţin dincolo de vârsta de mijloc să se arunce iarna într-un lac de peste şaptezeci de metri adâncime, parţial acoperit de gheaţă, şi să ia cu el şi pe doi dintre copii, o fetiţă de trei ani, legată cu un cablu electric de trupul tatălui, şi un băiat mai mare, dar dependent de adulţi din cauza unui handicap sever?).

 
Compus din trei părţi distincte, chiar dacă nedelimitate clar ca atare, Punct triplu îşi fixează centrul de greutate nu pe scena sinuciderii, ci pe cea a găsirii şi scoaterii corpurilor înecate din lac. Tot ce s-a construit până în acel moment (relaţii interpersonale, relaţii interetnice - mama fetiţei înecate este de etnie maghiară - cu toate tensiunile aferente) este subliniat ferm într-un moment dus la extrem din punct de vedere emoţional, ilustrat cu prima parte a Dansurilor româneşti ale lui Bártok Béla (Jocul cu bâta). Întregul spectacol pare a gravita în jurul acestui moment, spre el se merge oarecum accelerat în prima parte şi de la el începe detensionarea, până spre momentul final (care transformă tragedia personală relatată până în acel moment ca punct de referinţă pentru ilustrarea nesiguranţei şi fragilităţii umane în general). Fragmentară ca structură, dar având personajul Observatorului pe post de liant, reprezentaţia tatonează, speculează, compune şi recompune, ficţionalizează şi pune în context faptele documentate iniţial. Echipa de actori preia din mers situaţiile, face toate trecerile şi schimbările de prezenţe scenice la vedere şi dă formă şi cursivitate ansamblului prin metamorfozare continuă şi reacţie rapidă. Elena Purea, Berekméri Katalin, Ion Vântu, Andrei Chiran, Mihaela Mihai, Csaba Ciugulitu alcătuiesc o echipă omogenă, care îşi dozează atent energiile şi fac să funcţioneze lucrurile. Confruntându-se cu un nou mod de a se raporta atât la public, cât şi la spaţiul de joc, şi, în acelaşi timp, cu o altfel de modalitate de a stabili relaţii, caracteristică şi ea teatrului documentar, de investigaţie socială, actorii din distribuţie, prin prestaţia lor, demonstrează că înţeleg foarte bine acest tip de construcţie, integrându-se în ea în mod natural. Pentru că ei sunt antrenaţi în acest mecanism în primul rând pe post de performeri, de agenţi care prezintă, arată, ilustrează, mai degrabă decât ca personaje. Prin urmare, momentele de expunere rece a faptelor sunt contracarate, când şi când, de momente de tensiune puternică, ele alternând până la finalul care ţine să tragă o concluzie clară, să închidă cercul.


Intens poetic în unele părţi ale sale şi extrem de real în altele, textul în sine funcţionează ca o foarte bună bază de spectacol prin felul în care sunt generate situaţiile şi cauzalitatea, în încercarea de recreare a unui eveniment tragic. Emoţia şi tensiunea cresc şi se acumulează şi din faptul că reprezentaţia este construită prin alternarea spectacularului cu realul crud, cu echipa şi recuzita la vedere, ca şi cum ai privi mecanismul care face un ceas să funcţioneze, în acelaşi timp admirându-i şi cadranul cu design echilibrat: aici, aşadar, intervine şi cadrul scenografic al Irinei Gâdiuţă, care a conceput spaţiul de joc ca pe fundul unui lac plin de gunoaie. Aceste gunoaie (resturi menajere, ambalaje de tot felul) plutesc suspendate deasupra performerilor şi a spectatorilor, totul petrecându-se într-o permanentă semi-obscuritate apăsătoare, cu excepţia unui scurt moment aproape de final când o lumină puternică îi expune deopotrivă pe actorii-performeri şi spectatori unii altora. Spaţiul este compus, în acelaşi timp, şi din sound-design, care, combinat cu obiectele mari din scenă, rearanjate de către fiecare dintre performeri - mereu aceleaşi, dar cu mari posibilităţi de metamorfozare şi resemantizare - alcătuieşte un întreg tehnico-uman cu funcţie topografică precisă.


Cu alte cuvinte, pentru a parafraza finalul Punctului triplu, se pare că, în cazul său, gheaţa ţine şi are toate şansele să devină din ce în ce mai puternică şi mai lipsită de asperităţi pe măsură ce lucrurile se încheagă, iar echipa îşi păstrează forţa şi vitalitatea. Punctul triplu îşi găseşte foarte bine locul în subsolul Naţionalului: de aici pornesc frământările şi se ridică întrebările care dau de gândit unui public căruia acest proiect i se adresează direct, viu, pe alocuri visceral.


Teatrul Naţional Tîrgu Mureş
ColectivA şi AFCN
Compania Liviu Rebreanu

Punct triplu
Spectacol scris şi regizat de Bogdan Georgescu
Asistent regie: Olga Macrinici
Cu: Elena Purea, Berekméri Katalin (actriţă a Trupei Tompa Miklos), Ion Vântu, Mihaela Mihai, Csaba Ciugulitu, Andrei Chiran.