A fost din nou la Timişoara... - FEST-FDR, Timişoara, 2014

Plouă, în ultima vreme, cu festivaluri prin teatrele din România, toată lumea aleargă de la un oraş la altul, cîteodată după aceleaşi spectacole ce se învîrt în buclă de la un teatru la altul, traiectoriile se întretaie, se busculează, se contrazic sau se completează, dar senzaţia este de efervescenţă, de viaţă, de diversitate. Ca şi la Festivalul de la Timişoara (FDR), care a ales dramaturgia românească, de la clasicul Alecsandri la junele Jebeleanu, şi care încearcă să prezinte toate cărţile din joc, cu atuurile şi cacialmalele sale. Este vorba de prima sa etapă, căci Festivalul continuă în luna iunie 2014 şi se deschide spre internaţional, mai ales cu mai multe spectacole de stradă.

O imagine de ansamblu a dramaturgiei româneşti

A fost o selecţie echilibrată şi mai ales curajoasă. Că au lipsit, poate, unele nume, asta este posibil, dar o selecţie, din principiu, nu e exhaustivă. Oana Borş, selecţionera secţiunii de dramaturgie românească, alături de directoarea Teatrului Naţional, Ada Hausvater, cunoaşte bine teatrul românesc şi ce se face azi (de reţinut argumentările pentru fiecare alegere din caietul de sală al Festivalului, bine scrise, convingătoare şi utile). Mă gîndesc la teatrul tinerilor ce se declară underground, alternativi, independenţi, fără să mai ştim exact ce se ascunde de fiecare dată sub aceste etichete. O dezbatere lansată de Sebastian-Vlad Popa în cadrul FDR a încercat să ne antreneze pe această cale, dar e greu să discuţi despre teatrul tînăr fără tineri interlocutori. Ei au fost, însă, prezenţi pe mai multe scene ale Festivalului, şi acesta a fost principalul atu al FDR (evenimentul "concurent", căci simultan, ce se desfăşura la Arad a avut avantajul de a putea selecţiona şi din dramaturgia străină).
 
Din acest efort al Festivalului de la Timişoara de a da o imagine de ansamblu cît mai completă a dramaturgiei româneşti în spectacol, s-au desprins cîteva nume ce definesc ceea ce numim deja de cîţiva ani, prin contaminare cu filmul, noul val al teatrului românesc: Gianina Cărbunariu, David Schwartz, Bogdan Georgescu, grupul de la Green Hours, Radu Iacoban şi Godot Café-Teatru, Elise Wilk, Catinca Drăgănescu şi Eugen Jebeleanu. Cît despre Alexandru Dabija, cu şolticăriile sale ghiduşe şi ireverenţioase pe marginea vodevilului lui Alecsandri Sînziana şi Pepelea, plin de o voioşie molipsitoare, este de bună seamă cel mai tînăr regizor din această companie. Fără să uităm teatrul de reflecţie şi angajare politică al Alinei Nelega sau jocul de-a absurdul din cuvinte al unui dramaturg omniprezent ca Matei Vişniec.
 
Dar, mai înainte de toate, Festivalul de la Timişoara a avut nevoie să se sprijine pe o anume memorie a oraşului, să ne spună cine sînt oamenii acestui oraş. Din cei ce au rămas, din cei ce au plecat. Deschiderea Festivalului s-a făcut astfel cu spectacolul scris şi pus în scenă de Peter Kerek, A fost odată la Timişoara, cu o dimensiune emoţională puternic resimţită de timişoreni, căci se petrece la răspîntia între epoci, în sînul unei familii unde etniile, saşi şi unguri, se amestecă, familie spulberată de comunism şi ai cărei fii au ales să emigreze. Moartea accidentală a mamei îi reuneşte pentru scurt timp în casa părintească, amintirile revin, atmosfera familială se reconstituie domol într-o falsă sărbătoare de Crăciun. Ca şi în filmul lui Woody Allen, Visul unei nopţi de iarnă, natura şi frustrările personajelor se dezvăluie într-o noapte magică, scăldată într-o lumină ireală. Revenirea la realitate e iremediabilă şi toţi vor pleca definitiv, odată cu moartea tatălui şi cu vînzarea casei. A fost odată la Timişoara a deschis astfel, cu o anume nostalgie şi eleganţă, serile de teatru ce au urmat. Gianina Cărbunariu, prezentă cu două spectacole, Solitaritate (Teatrul Na ţional "Radu Stanca" Sibiu) şi Tipografic Majuscul (Teatrul Odeon, Bucureşti), reprezintă imaginea tînărului teatru ajuns la împlinire, perfect stăpîn pe mijloacele sale. Gianina Cărbunariu nu a abandonat nici unul din crezurile sale, teatrul său, tot atît de direct, de violent, e în continuare conectat cu realitatea în aspectele ei cele mai grave, individ şi societate prinşi sub reflectorul necruţător al analizei sale. De fapt, nimic nu e lansat la rece, aparenta obiectivitate sau faptul de a nu lua nici o poziţie, spunea autoare într-un interviu recent, citîndu-l pe Brecht, înseamnă a fi de partea Puterii. Or, teatrul său e de partea unui public care, fără să se implice imediat, demagogic într-o discuţie fără risc, preia întrebările puse de spectacolele sale şi le duce mai departe. Solitaritate va pleca în vara lui 2014 la Avignon, sînt situaţii ce se pot regăsi în România, fapte reale sau discursuri publice, dar şi peste tot în lume. Sîntem faţă în faţă cu mondializarea, deşi sînt unele momente cînd specificul românesc se mai poate numi "a fost odată Securitatea". Deşi, e oare trecutul forma verbală care se impune aici? Tipografic Majuscul, un spectacol de o densitate şi o tensiune ce atinge uneori incandescenţa, nu este o poveste depăşită, ce trebuia adusă pe scenă doar în anii '90. Finalul, cu cele trei interviuri actuale cu foştii securişti, aduce aceste întrebări: de ce şi cum continuă sub alte forme poliţia politică, de ce nu s-a reglat o dată pentru totdeauna problema foştilor informatori, ofiţeri, criminali etc.? Un spectacol ca Tipografic Majuscul va deveni, sper, o referinţă permanentă.
 
Spectacolul lui Bogdan Georgescu Punct triplu, realizat de Teatrul Naţional Tîrgu-Mureş, Compania "Liviu Rebreanu", şi Colectiv A, Cluj, pleacă de la un fapt divers real, sinuciderea unui tată cu cei doi copii ai săi, într-un lac îngheţat de lîngă Cluj. Că Bogdan Georgescu lucrează de cîţiva ani pe proiecte de teatru comunitar (sau de artă activă), într-o lume mai degrabă a marginalilor, ştiam şi i-am urmărit cu interes o parte din spectacole. Punct triplu mărturiseşte aceeaşi sensibilitate pentru dramele cotidiene ale celor umili şi păstrează acelaşi ton sobru, cu o economie de mijloace ce nu sărăceşte emoţia, dimpotrivă, o încadrează şi o potenţează treptat. Totul se construieşte din cîteva tuşe succesive, simple, aproape eliptice, o viaţă de familie ce se destramă, cotidianul unei săli de clasă şi delirurile pedagogice, raporturi de producţie dificile, români şi unguri laolaltă, criza ca un monstru fără chip, dar omniprezent, momentul cînd tatăl şi copiii dispar în hăul întunecat şi rece al lacului. Cei trei sînt căutaţi cu disperare, întunericul sălii (se joacă pe scenă, un spaţiu restrîns ca o comunitate ameninţată) e străpuns de proiectoare, faruri de maşini. Cînd corpurile ies la suprafaţă, cîrpe colorate şi resturi de marionete întinse pe o pînză de cort, urmează la fel de rece, de impersonal, raportul de autopsie. Apoi viaţa continuă, cu alte drame conjugale, iar pe malul lacului, turiştii, indiferenţi şi amnezici, vin vara la plajă. Punct triplu este un punct în fizică în care se întîlnesc cele trei stări ale unui corp, solid, lichid şi gazos: ceea ce şi încearcă să facă acest spectacol, să invoce o totalitate de stări, imposibil de atins pentru multă vreme în acelaşi timp, imaginea fugară a unui corp social, dificil de sesizat sau de definit printr-o singură stare.

Poveşti cu care nu adormi copiii

Toată lumea cunoaşte povestea Scufiţei Roşii şi, tocmai de aceea, echipa de la Teatrul Luni de la Green Hours şi Compagnie 28 ne-au propus să delirăm împreună, jucîndu-se pentru noi cu personajele, aruncîndu-şi unul altuia scufiţa, ca o provocare permanentă, căci "atunci cînd nu mai eşti copil, înseamnă că ai murit de mult". dontcrybaby este un text rescris de Catinca Drăgănescu după improvizaţiile actorilor, în regia lui Eugen Jebeleanu. Neprevăzutul şi tot interesul spectacolului rezidă tocmai îm această punere în scenă, în ţesătura mişcărilor şi a trecerilor de la un personaj la altul, de la o schemă de acţiune la alta, ca un joc de pingpong neîntrerupt. Un spectacol extrem de simplu, cu cîteva elemente de decor, cu scaune mobile, pe care se deplasează actorii pe o bandă de linoleum albă în mijlocul spectatorilor, cu spaţiu bifrontal şi cu un DJ ce intervine live sau pe un ecran (inovaţie de la Timişoara, care a adus o notă suplimentară spectacolului, o distanţare şi un umor neaşteptat). Dar nici aici povestea nu scapă din menghinea timpurilor noastre, o întrebare dăinuie după acest remix absolut strălucitor cu personajele copilăriei noastre: este vinovat individul pentru faptele sale sau societatea, se întreabă retoric regizorul. Avînd grijă să creioneze rapid o societate dominată de escroci, de politicieni corupţi, de o televiziune debilă, de calorifere roz ca un ponei celebru şi de multe alte pietricele, ca într-un alt basm, ce ne duce pe poteca finală sau spre un dezgust generalizat.
 
Dreaming Romania, creaţie colectivă, dar semnată de Mihai Pintilei-Jabeniţan cu Asociaţia Centrului Multimedia Teatru Fix, din Iaşi, nu are nici un dubiu şi ţine să-şi antreneze, să-ţi înroleze, aş zice, spectatorii încă din foaierul teatrului, în spatele cortinei (se joacă iar pe scenă), cu difuzoare, lumini şi lozinci categorice: "Jos hoţii, jos sistemul" şi foarte mulţi "Huo!", toate strigate din răsputeri. Ţintele acestui joc, cum arunca Miţa sticluţa cu vitriol, sînt perfect identificate şi justificate: sistemul medical deficitar, poliţie, biserică etc. Şi cînd se strigă în cor: "Vrem cultură, nu cianură!", iluzia e perfectă. Facem teatru politic, cred sincer actorii, publicul e antrenat, somat să participe, să vocifereze, să aplaude la comandă, parodie de emisiuni de televiziune. Demagogia e în toi, căci publicul, puţin stînjenit, participă ca la un joc şi nimic altceva.
 
Despre ce e vorba? Aş aminti aici părerea unui adept al teatrului angajat, Armand Gatti, care, după ce a experimentat această formă de implicare a publicului, e împotriva ei (într-un interviu cu Denis Bablet, în 1971, citat de Olivier Neveu, în Théâtres en lutte): "Rezultatele participării (publicului) au putut crea uneori iluzii, dar această participare este doar o «imagine» pe care omul de teatru o caută ca să verse un pic de balsam pe rană. Cred că e vorba, de fapt, de o iluzie. Această participare fizică este un soi de vidanjă: tragi de lanţ, curge apa şi gata... Te simţi mai bine după aia". André Bendetto (dispărut în 2009), creatorul Festivalului Off de la Avignon, veşnic revoltat şi provocator, remarca şi el acelaşi sentiment de falsă eliberare: "Participarea publicului ne-a pus probleme pentru că ne-am dat seama că era foarte uşor, prea uşor să faci să participe publicul şi că asta se înrudea cu manipularea. Poţi să faci cu un public tot ce vrei. E suficient să-l aduci într-o stare adecvată". În ultima seară, tot o producţie a teatrului timişorean, un Cabaret al cuvintelor scris special de Matei Vişniec pentru regizorul spectacolului, Ştefan Iordănescu, un joc plin de imaginaţie şi de vervă, cuvinte-personaje, cuvinte-dramă, ţîşnind printre coloane şi panouri albe ca din pagini de carte (scenografie de Velica Panduru), încheia, nu fără un dram de angoasă, prima etapă a Festivalului timişorean.