Le chagrin des oiseaux / Timbuktu la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes, 2014

Încercând să îmbine două specii cinematografice (alegoria politică şi comedia burlescă) pentru a reconstitui în linii mari situaţia ţărilor arabe acaparate în ultimii ani de djihadul fundamentaliştilor islamici, Le chagrin des oiseaux / Timbuktu, al realizatorului mauritan Abderrahmane Sissako, nu reuşeşte decât să rămână la un cadru caricatural şi facil descriptiv al reprezentării unei probleme cu siguranţă complexe şi nuanţate. Prezentând alternativ mai multe poveşti dintr-o comunitate africană contemporană, dar insistând mai mult asupra uneia anume - a familiei lui Kidane, un proprietar de vaci care trăieşte în pace în deşert, într-un cort, alături de soţia lui, Satima, şi de fiica lor preadolescentă -, filmul alternează tonurile grav şi comic, dorindu-se o tragi-comedie despre nedreptăţile suferite de o populaţie paşnică şi care nu ştie cum să se apere altfel decât apelând la valorile tradiţionale, în faţa unor cotropitori barbari, înarmaţi, dar ridicoli în interdicţiile aberante impuse asupra acesteia. Astfel, poliţia islamică le interzice locuitorilor oraşului african să joace fotbal, să apară în public fără mănuşi, sau chiar să cânte.

Dacă în prima parte sunt construite diverse situaţii mai curând amuzante, în care uzurpatorii încearcă fără succes să le impună oamenilor noile reguli, ceea ce produce momente de un comic uneori delicios, cea de-a doua jumătate încearcă să confere importanţă şi gravitate tezei ce începuse să se prefigureze deja. Astfel, după zeci de minute în care filmul e compus mai curând din scheciuri, momentul în care vaca preferată a lui Kidane (numită GPS, cu trimiteri, bineînţeles, la teza menţionată anterior) este ucisă de un vecin pescar nemulţumit pentru că aceasta îi stricase o plasă de prins peşte, e elaborată în mod direct, camera insistând pe agonia animalului şi apropiindu-se din ce în ce mai mult de corpul ei suferind. Din acest moment, Sissako începe să agreseze constant privitorii, arătându-le că situaţia din Africa pe care o prezintă el nu e de glumă şi produce numeroase victime. Astfel, după ce arată un grup de tineri frumoşi cântând o melodie tradiţională în intimitatea camerei lor, sfidând noile reglementări islamice, realizatorul arată şi consecinţele actului acestora: un proces sumar ridicol, urmat de biciuirea publică a cântăreţei şi a chitaristului. Apoi, puţin mai târziu, e prezentată uciderea cu pietre a unui cuplu care de asemenea sfidase legea, pentru ca apogeul emoţional să îl constituie judecarea şi condamnarea la moarte a lui Kidane însuşi, care într-o scenă memorabilă din punct de vedere plastic şi compoziţional - deşi kitsch - îl omorâse din greşeală pe vecinul său criminal.

Două scene sunt construite pentru a atrage atenţia asupra "poeziei" lor: prima - am menţionat-o deja - este cea a crimei lui Kidane, şi are loc într-un spaţiu şi un timp care îmbie la calofilie (o oază la apusul soarelui), Sissako coregrafiind mişcările acestuia în apă, lupta corp la corp cu agresorul vacii, şi apoi îndepărtarea celor doi de locul acţiunii, într-un mod spectaculos, sporind suspansul (spectatorii nu află decât după momente bune cine a împuşcat pe cine, prin intermediul mişcărilor din ce în ce mai sacadate ale vecinului lui Kidane). Cea de-a două scenă care se vrea a fi antologică, prin emfaza asupra abilităţilor în mizanscenă ale realizatorului mauritan, este cea în care un grup de băieţi joacă în linişte fotbal cu o minge imaginară, într-o luptă mută cu legile aberante impuse asupra comunităţii. Nu spun că Abderrahmane Sissako nu e un cineast abil în construirea unor scene care fură privirea, însă e foarte discutabil dacă tot acest efort e de apreciat, având în vedere că teza lui e atât de simplist redată. Ca să o îngroaşe şi mai mult şi să devină tot mai clară metafora cu privire la această populaţie care nu îşi mai găseşte calea de ieşire (apropo, să ne aducem aminte că vaca ucisă se numea GPS), cineastul apelează la un personaj simbolic, al nebunei oraşului, singura care, indiferent de acţiunile sfidătoare pe care le face, nu este niciodată pedepsită de noile autorităţi. Apoi, ultimul cadru al filmului îl urmăreşte pe micuţul văcar al comunităţii fugind în direcţia camerei de un urmăritor invizibil, fiind lipsit de o direcţie certă şi de orice fel de scăpare (deşertul e vast şi aparent inepuizabil). Aceste două personaje atestă dorinţa lui Sissako de a construi un tip de cinema didactic, parabolic şi cu o teză la vedere. Însă atâta vreme cât semnificaţiile sunt atât de grosolan construite, cred că pot afirma că singurul rezultat al talentului şi al energiei depuse pentru realizarea lui Le chagrin des oiseaux / Timbuktu e de a confirma prejudecăţile restului lumii despre "situaţia tristă din Africa", sau despre "nedreptăţile suferite de populaţiile de pe acest continent", sau despre "înapoierea, dar puritatea, lor culturală". Or, nu cred că un astfel de discurs merită cât de puţină atenţie, în ciuda unor scene care te fac să-ţi doreşti cu ardoare ca în următoarea vacanţă să călătoreşti în locurile respective.

Le chagrin des oiseaux / Timbuktu
Mauritania, 2014
Regie: Abderrahmane Sissako
Scenariu: Kessen Tall, Abderrahmane Sissako
Imagine: Sofian El Fani
Cu: Ibrahim Ahmed, Toulou Kiki
Film prezentat în cadrul Competiţiei Oficiale a Festivalului de la Cannes, 2014.