Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Fading Gigolo

Part Time - Fading Gigolo


Port.ro, aprilie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Un melanj reuşit de vorbărie à la Woody Allen, de detalii sexy, de emoţie. Filmul pe care John Turturro îl regizează este gândit să-ţi însenineze ziua, să te facă să râzi, să clipeşti de câteva ori mai repede, ca să striveşti o lacrimă. Povestea, simplă în fapt, este aşa de delicios oferită, încât va fi pe placul tuturor.

John Turturro joacă în film din 1985. Paşi mici, roluri ciudăţele ca şi el, apariţii de fundal la început. Şi nu, nu Barton Fink este primul titlu care îl scoate în faţă ca protagonist, acesta este doar cel care i-a adus notorietatea, premiile. Spike Lee a văzut ce trebuia în lunganul timid încă de la Do the Right Thing.
 
Actorul a ştiut să schimbe macazul, să accepte tot felul de provocări, să se scufunde în roluri de comedie. Ştim cât de bine din The Big Lebowski, O Brother, Where Art Thou?, Anger Management, You Don't Mess with the Zohan. Şi, dacă îi privim filmografia, se pare că s-a descurcat în genul acesta mai bine decât în dramă.

Acum el este protagonist, dar şi regizor şi scenarist. Şi nu este prima dată când actorul şi-a încercat talentul în regie, în spatele camerei. Însă, spre deosebire de premiatul la Cannes, Mac, sau de Illuminata, povestea de acum este o comedie. Delicioasă. Mult mai reuşită, mai spumoasă decât Romance & Cigarettes. Şi, dacă sunteţi norocoşii care l-aţi văzut pe acesta, ştiţi cu ce replici reuşite, ce muzică potrivită, plăcută ştie să împacheteze o poveste realistă, umană, tandră.

Poate că cei care nu-i cunosc filmele şi gusturile pot să fie uşor apăsaţi de muzica puţin în exces la început. Dar, imediat ce intri în poveste, în convenţia filmului acesta dulce, cu imaginea lui cu filtre de culoarea frunzelor ce cad pe alei, zâmbetul nu ţi se mai dă jos de pe faţă. Este un farmec aparte în ritmul cuminte cu care curge această poveste isteaţă, nostimă, cu aerul cumsecade al protagonistului care acceptă fără multe bătăi de cap o meserie pentru cocalari (şi, pentru că este atât de normal, de reţinut, obţine şi inimile spectatorilor, nu numai trupurile femeilor care i se dăruiesc pe bani).

Bineînţeles, făcând tandem vorbăreţ cu Woody Allen, care nu se dezice nici la această vârstă şi-şi continuă dialogurile-monologurile în stilul propriu precipitat-fragmentat, anxios, încă atât de savuroase, filmul câştigă mult, aşa static cum este.

Femeile importante - un trio de aur. Sharon Stone în rol sexy, expunându-şi mândră iar picioarele celebre, Sofia Vergara cu sprâncenele, sânii, accentul şi râsul ei şi, neaşteptat de emoţionantă, Vanessa Paradis, văduva care se dezgheaţă şi donează la rândul ei din propria lumină. Actriţa franceză joacă aici în engleză şi e o bucurie să o urmăreşti doar cum merge pe stradă, cu toate restricţiile şi ezitările unui dificil început de drum. Ea este lumânărica parfumată a poveştii, a filmului. Mai şi cântă un cântec (în italiană, ca să rezoneze mai bine cu noul prieten, ca să înţelegem subtilul trasfer de sentimente). Au actriţele franceze acest dar de a se lumina din interior de parcă se aprinde în ele o lanternă.

Spre deosebire de alte pelicule ale actorului-regizor, acum nu mai este vorba de comunitatea italiană, ci de cea evreiască. Cartierul, cu detalii de oraş - lecţii frumos învăţate de la maestrul Woody Allen -, regulile, tradiţiile (de care se râde cu delicateţe, să sperăm că evreii ortodocşi nu se vor supăra, dar parodierea din maşină cu ei ca mafioţii din filmele cu gangsteri este foarte amuzantă). Şi, când râsul se potoleşte, apare emoţia, apare tandreţea. Un moment care riscă să devină melodramatic se schimbă într-o secundă, cu o piruetă pe vârfuri, pe un cântec, pe jazz, pe un dans senzual.

Totul este făcut să îţi ia ochii. Oraşul New York, decupat cu străzile binecunoscute, interioare opulente prin care se văd zgârie-norii, femei frumoase, aranjamnete florale, Woody Allen în rol de peşte, copii nostimi, muzică învăluitoare, plăcută (chiar puţin din Chaplin). Şi, printre acestea toate, John Turturro în cel mai romantic rol al său, ca un submarin "urâţel" cum se spune des cu umor tandru, "alungând singurătatea", cu toleranţă.

Fără să fie deloc cheesy, foarte uman, ataşant, fluid, fără burţi sau timpi morţi, de umplutură, povestea te binedispune, îţi merge la inimă. De (re)văzut.




 Toate articolele despre Fading Gigolo


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Cristina Zaharia


Alte articole

 O poveste brooklyneză - Fading Gigolo, Mădălina Dumitrache


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer