Port.ro / aprilie 2014
Transcendence
Johnny Depp nu ratează nici în acest film câteva machiaje mai aparte. Bolnav terminal, îmbătrânit, ras în cap, cu cabluri care i-au sfredelit craniul ca să se conecteze la creierul lui genial, reuşeşte să convingă, să emoţioneze. Filmul, mult mai puternic în a doua sa jumătate, vorbeşte grav, modern, despre revoluţia tehnologică şi pericolele ei, atunci când scapă de sub control.

Wally Pfister are ochi buni, de operator format (v. Batman Begins) şi oscarizat (pentru halucinantul Inception). Acum, la debut în regie şi co-scenarist, povestea lui are sclipiri mai ales în detalii plastice, din acelea care fură ochiul. Povestea este dificilă, iar proiectul ambiţios.
 
Regizorul alege să nu-şi sperie publicul, doar să-l ţină în tensiune. Şi îi reuşesc câteva scene, când suspansul şi montajul sunt bune, povestea se mişcă fluid, alert, convingător. Însă, când se revine (prea repede, brusc) la ritmul lent, melopeic, cu muzica blândă, povestea, pe măsură ce devine mai incredibilă, trenează.

Este un film care stă în întregime pe umerii lui Johnny Depp şi pe el vine publicul spectator să-l vadă într-un rol altfel, fără măştile şi deghizările de la Burton. Aici, casnic, familist, "normal" (i se dă voie să fie puţin ciufulit şi să ne privească fix prin ochelarii de geniu) el umple filmul cu chipul lui frumos, tânăr, carismatic.

Spre deosebire de cealaltă poveste SF care te forţa să intri în convenţia ei vizuală şi morală din Her, cea de aici este plină de chipul vedetei. Vocea lui calmă, aproape albă, este mereu prezentă, în scenele de cuplu, ca voce când conşţiinţa personajului este descărcată pe net, de pe multiplele plasme din care vorbeşte sau te priveşte chipul savantului, ca un Big Brother updatat la 1984.

Scenariul scris la multe mâini atinge puncte de interes şi ridică semne de întrebare despre avansul galopant al tehnologiei, al nanotehnologiei. Discursul merge în general ca uns, însă sunt dese momentele când se apelează la clişee, iar replicile devin de un comic involuntar.

Gândit rotund, plin-ticsit de scene splendide grafice şi plastice, ciudate şi frumoase în desfăşurarea lor, cu o distribuţie interesantă şi chipuri bine alese, filmul ar fi trebuit să fie hitul primăverii. Din păcate, regizorul aflat la început alunecă pe lângă această şansă, povestea nefiind foarte coerent decupată. Poate că dacă ar fi fost mai scurtă şi fără prezenţa clasică a televiziunii cu reportajele ei la fix, povestea ar fi fost mai digerabilă.

Asemeni robotului Hal şi inteligenţa artificială de aici, PINN, se revoltă, vrea mai multă putere, vorbeşte, gândeşte, vrea să înţeleagă emoţiile omeneşti.

Îi reuşesc regizorului efectele ridicării particulelor din pământ şi cucerind planeta, o utopie interesantă, morala potrivită pentru fobotehnologia unora, o alternativă la Matrix. Atacurile teroriste sunt dure, cu ritmul lor susţinut, interesant. Lumea laboratorului performant subteran, cu pereţii şi podelele albe, lucioase, e pusă în antiteză cu tabăra activiştilor, cu simplitatea ei aproape primitivă, cu realismul frust, ca să se simtă mai bine diferenţele.

Este genul de poveste pe care autorii o propun şi care te forţează să intri fără să discuţi în convenţia respectivă, fără să apelezi la logică. Însă, de multe ori, chiar autorii par că nu se iau în serios, firele narative se mai rup sau nu duc nicăieri, rezolvările de moment miră şi amuză când nu trebuie (vezi şi armata de Robocopi).

Nu înseamnă că este un film prost, doar inegal, o poveste mai mare decât puterile creatorilor. Pasiunea, patima chiar a unui cercetător, care merge orb până în pânzele albe versus binele celorlalţi, a ceea ce este drept. Poţi să iubeşti pe cineva cu atâta putere încât să vrei să devină nemuritor. Dacă aceasta este o soluţie sau corect din punct de vedere moral, filmul se străduieşte apăsat să explice. Regizorul găseşte o idee de compromis, care îmblânzeşte discursul ce ameninţa să se transforme în horror. O morală ecologistă, aproape New Age. Depp îşi conduce marioneta personajului identic parcă ca entitatea cosmică rea care îi invadase trupul în The Astronaut's Wife.

Relaţia de dragoste, erotică, dintre soţi nu poate să aibă decât o rezolvare. Aceasta, când în sfârşit vine, place, este reuşită, melodramatică, cubuleţul de zahăr cubic la thrillerul de până atunci. Scena de sărut final gen Romeo şi Julieta este prelungită isteţ cu o serie de efecte digitale menite să aducă pulsul pozitiv, speranţa, starea de bine.

Ok. Wally Pfister te aşteptăm şi cu următorul film. Ne-ai făcut curioşi.

Regia: Wally Pfister Cu: Johnny Depp, Rebecca Hall, Morgan Freeman, Cillian Murphy

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus