Un joc de cuvinte uzat, dar care se potriveşte pentru Transcendence, e că nu-şi transcende condiţia de film comercial. Asta din mai multe motive, printre care sunetul extradiegetic ambiental prea masiv, repetitiv şi obositor; scenariul stereotipizat şi demonstrativ până într-acolo încât e căutat neapărat un final pozitiv şi sentenţios; obsesia pentru rezolvarea din ultima secundă şi pentru travlinguri/panoramări (gratuite multe dintre ele), menite să ofere dinamică acţiunii, dar una artificială; şi impresia continuă a unui împrumut conformist-preţios - dar nu la modul referenţial asumat, ci hazardat, parcă în necunoştinţă de cauză - de la alte producţii de gen. Peste toate astea, realizarea nu ajută ideea, ofertantă de altfel, în jurul căreia Pfister încearcă să brodeze o poveste cu nuanţe epice, ce se stinge ireversibil cu trecerea fiecărei secvenţe.
Acestea fiind spuse, filmul ar (mai) putea fi analizat în cel puţin două moduri. Luat în bloc sau segmentat, extrăgându-i ideea, nu şi modul de transpunere pe ecran. Voi alege varianta a doua, pentru că îmi permite o abordare mai nuanţată şi nu evidenţiază într-atât inadvertenţele (cel puţin pentru mine) tehnice.
Întrebarea şi premisa principale sunt legate de cât de periculoasă e o inteligenţă supremă, care transcende limitările biologice ale oricărui organism existent pe Terra; oricât de raţională ar fi în urma datelor native şi a celor acumulate, vorbim, până la urmă, tot de o entitate subiectivă, cu un aparat cognitiv şi de acţiune ce dispune de resurse atât de vaste încât nu are cum să nu le devină tributară - chiar dacă această entitate e produsul celui mai inteligent om din peisaj, cum doctorul Will Caster (Johnny Depp) se intitulează mândru. Riscul unei extincţii personale şi, apoi (sau concomitent) a întregii planete, este prezent şi devine tot mai cert cu trecerea timpului, ca apoi, oarecum miraculos şi incoerent, totul să revină la normalitatea unei lumi fără internet, fără telefonie, fără aproape orice formă de mediu virtual. Spun normalitate, în convenţia reîntoarcerii la trecut - idee promovată de multe SF-uri în care are loc câte un dezastru cu urmări regresive -, într-o societate (care era) mai aşezată, mai lipsită de ritmul alert impregnat de tot mai multe descoperiri tehnice.
Există o tendinţă cinematografică de a trata inteligenţa artificială şi lupta om-robot. Fiecare producţie o expune în diferite moduri. Seria Battlestar Galactica sau Terminator sunt printre cele mai cunoscute exemple, dar mai potrivite pentru discuţia de faţă sunt clasicul Odiseea Spaţială 2001 (Stanley Kubrick) şi recentul Her; cel din urmă menţionat este în alt tipar, dar dezvoltarea celor două entităţi electronice e asemănătoare, ca expansivitate, ca reactivitate, ca instabilitate. Transcendence preia sau se învecinează cu anumite idei existente două titluri ultim menţionate. De exemplu, din opera lui Kubrick, împrumută ideea rebeliunii inteligenţei artificiale şi riscul de a ne crede, ca homo sapiens, zei, plăsmuitori de forme existenţiale capabile să gândească singure.
Filmul poate fi văzut şi ca un semnal de alarmă: calculatoarele nu ar trebui să capete conştiinţă, pentru că şi-ar depăşi la o primă clipire creatorii. HAL face exact asta în Odisee, iar aici hibridul calculator-cuantic+Will (pe care nu îl cheamă Bill, diminutivul uzual de la William, ci Will, ce înseamnă \'dorinţă\' şi de asemenea \'testament\', cuvinte cumva legate de moştenirea periculoasă pe care i-o lasă soţiei văduve, care la rândul ei îşi doreşte aproximativ aceleaşi lucruri, având, poate, o orientare şi mai radicală) caută să se extindă pe toată planeta. Să conducă întreaga omenire prin manipulare fizică.
Cuadratura poveştii e, cum spuneam, ofertantă. Propune teme mari, dar nu vine cu răspunsuri pe măsură. În ciuda aspectului vizual ireproşabil şi premisei favorabile, Transendence nu creşte în filmul imaginat aprioric. Şi e un demers cinematografic pretenţios.