Job-ul lui John este de a se îngriji de persoanele decedate, care nu au lăsat în urmă cunoscuţi. Le caută potenţialii urmaşi, face aranjamentele pentru înmormântare, scrie textul discursurilor care vor fi ţinute la înmormântare, mai mult sau mai puţin bazate pe realitate. Îl urmărim în timp ce tratează cu atenţie deosebită cel mai recent caz, un vecin care a fost găsit decedat în apartamentul lui, aparent fără prieteni şi urmaşi.
Un Amélie de la capătul sumbru al spectrului, John este un personaj britanic de reţinut, britanic de serios şi, în felul lui bizar, foarte dedicat slujbei sale. Un fel de înger îmbrăcat banal, care are grijă de cei uitaţi de toată lumea. Eddie Marsan joacă subtil, curat şi tacticos, lăsând să se presimtă în personajul lui o umbră de încăpăţânare care îi dă pitorescul şi tridimensionalitatea atât de necesare.
Filmul are un ritm contemplativ, presărat cu (oarecum previzibile) scene statice, decorate atent, ca într-o animaţie. Pe alocuri, duioşia şi înlănţuirea convergentă a evenimentelor mi-au dat senzaţia că se urmăreşte scrupulos o reţetă (prea) bine pusă la punct. Locul dedicat licenţei artistice este clar sacrificat în favoarea fabulei - nu neapărat stilul pe care îl aşteptam de la un film înscris în competiţia TIFF. Still Life pledează, nu tocmai subtil, dar corect, pentru slow living, evitarea rutinei eficiente, atenţia la detaliile vieţii... până nu devine prea târziu.
Cui îi pasă de cei pe care toţi îi uitaseră? Ce sens are să dai atenţie detaliilor insignifiante? Merită efortul de a fi un om cumsecade? Still Life răspunde, într-un final, acestor întrebări, prin duioşie italiană executată cu subtilitate şi precizie britanică.