Orbire / Blind (r. Eskil Vogt, Norvegia - Olanda, 2013). E genul de film pe care în mod categoric nu-l poţi povesti. Nu pentru că ar fi vreun eseu vizual ultra-complicat, ci pentru că spune o poveste încâlcită, epuizant de încâlcită, pe care nu ştii cum s-o priveşti ca să pară simplă. Pur şi simplu nu-ţi găseşti cuvintele după un asemenea experiment de receptare, care-ţi încetineşte viteza minţii pentru câteva ore bune. Cel mult poţi zice "da, mă doare capul dar, culmea, mă simt bine".
Ingrid şi-a pierdut vederea. Dar nu face din asta un capăt de lume nici pentru ea, nici pentru soţ, ci preferă solitudinea calmă, pe un scaun lângă fereastră. În schimb, se refugiază în scris, cu laptopul pe genunchi. Şi cam atât. E tot ce se poate spune concret despre această poveste, fiindcă absolut tot ce urmează e felul în care femeia oarbă "vede" realitatea prin ceea ce scrie. Prin ficţiune. Doar că tu, ca spectator, ai puţine indicii care să-ţi dea de înţeles asta şi trebuie să cotrobăi după ele mult şi bine prin desişul de secvenţe care se suprapun şi se contrazic în permanenţă. Una e realitatea - din care fac parte Ingrid; Marton, soţul ei; Einar, un vecin nevrotic, dependent de site-uri porno şi Elin, o femeie divorţată din blocul de vizavi - şi alta e ficţiunea, care creează câte o poveste pentru fiecare din cele patru personaje. De fapt, aproape tot filmul are loc în capul femeii oarbe şi în frazele ei de roman care, contrar vieţii plate pe care o au cei patru, pulsează de aventură şi complicaţii amoroase. Literatura ia locul realului şi descarcă frustrări, umflă proporţii, dă culoare.
Orbire e, deci, un frame story clasic dar extrem de înşelător, fiindcă saltul de la real la imaginar e atât de sensibil, încât nu-l simţi deloc. Nici nu prea contează, până la urmă, ce e adevărat şi ce nu. "Firul roşu" e însăşi încolăcirea de viaţă reală cu viaţă scornită, care-ţi dă satisfacţie doar dacă accepţi că totul ţine de percepţia vieţii, de ochii care o văd. Cât despre savoarea cinematografică a poveştii, avem de-a face cu un discurs filmic mai mult decât tipic tradiţiei scandinave, în care nimic nu scapă psihologizării prin minimalism. Detaliile şi sugestia pe care o transmit ele sunt pârghiile poveştii: un laptop, o frază, un gest, o cameră imaculată. Iar scenariul - savant, de complexitatea unui sistem electric în care orice cablu duce undeva - e o continuă răsucire şi interiorizare a relaţiilor şi e aproape un miracol că regizorul (debutant în regie) reuşeşte să-l ţină în echilibru. În plus, ca să-ţi faci o idee despre ariditatea ritmului vizual, în spatele camerelor e Thimios Bakatakis, care a semnat imaginea pentru straniul Kynodontas / Dogtooth (r. Yorgos Lanthimos). În sfârşit, recomand Orbire strict celor care gustă experimente narative gen 21 Grams (care oricum pare infinit mai accesibil), precum şi celor ce văd, în cinema, o ghicitoare rafinată, care îţi dă simultan dureri de cap şi revelaţii.
Filmul mai rulează miercuri, 4 iunie 2014, ora 17.00, la Cinema "Victoria".
Stockholm (r. Rodrigo Sorogoyen, Spania, 2013). El şi Ea. Se întâlnesc la o petrecere şi, pentru că lui "i se pune pata", ar face orice ca s-o aibă. Ea, însă, mimează indiferenţa, oftează rece, îşi dă ochii peste cap, dar îi oferă o şansă. Una singură, pe care el o fructifică din plin. Pentru el, e încă un prilej să-şi facă "numărul" şi să se laude cu un trofeu nou-nouţ. Pune la bătaie toate armele psihologice ale comunicării şi, cu o îndrăzneală dublată de cel mai sincer zâmbet fals, o cucereşte pe tânără. Totul, însă, se întoarce împotriva lui din clipa în care obţine "premiul" şi, de acolo înainte, lucrurile iau o întorsătură greu de imaginat. N-aş spune mai multe, dar e incredibilă schimbarea de tonalitate şi de ritm din a doua jumătate a filmului, când drama intrinsecă, brutală, înlocuieşte naturalismul alert şi comic din prima parte. Parcă ar fi două filme într-unul, ambele la acelaşi "voltaj".
Cum era de aşteptat (conform prejudecăţii "film spaniol, deci film cu text"), filmul lui Sorogoyen e într-adevăr 100% dialog, de la un capăt la altul. Trebuie să fii ager ca să ţii pasul şi să simţi schimbul fin de atitudini şi emoţii, pentru că întreg filmul e un război cerebral. Câştigarea teritoriului psihologic, sondarea limitelor de gândire, cinismul, orgoliul, anticiparea celuilalt şi folosirea slăbiciunilor sunt miza fiecărui dialog. Iar drama din final, opusă total dialogului vesel din prima parte, îngroaşă tema seducţiei sau, mai bine zis, a traficului psihologic de carne vie. Forţa poveştii merge, practic, din aproape în aproape, replicile cad pe tine ca nişte ace iar în 90 de minute de film pur şi simplu uiţi să-ţi schimbi poziţia în fotoliu. E o solicitare mentală de şah tipică cinema-ului latin, pentru care cuvântul rostit e "motorul" tuturor trăirilor. Cine îşi aminteşte de Aislados (r. David Marqués) şi Interview (r. Theo van Gogh), proiectate la TIFF acum câţiva ani, înţelege rapid forţa dramaturgică şi temperatura dramei din Stockholm. Nu e de mirare că e un film multi-premiat pentru actorie, montaj şi scenariu.
Filmul mai rulează joi, 5 iunie 2014, ora 15.00, la Cinema "Victoria".
Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2014 aici..