Bryan Singer, regizorul care a început în 2000 această franciză cu eroii Marvel, a avut o misiune grea. La continuarea de acum, el a trebuit să jongleze - şi să îi iasă - cu detalii din toată seria, cu trecutul deceniului 7, cu viitorul îndepărtat de după un război planetar, cu personaje mai noi sau mai vechi. Fiecare din ele şi toate împreună într-un tot grandios. Şi, tocmai pentru că are de toate, filmul te ţine atent, în tensiune.
Secvenţele de hiperacţiune, contracronometru, când puterea mutanţilor este pusă la lucru, cu efecte 3D din plin, alternează cu statice, dese momente de introspecţie, de acalmie, de dialog. Nu este dezechilibrat, pentru că ambele au momente de forţă şi rostul lor narativ.
Replicile - între seniori, dar mai ales între Charles şi Erik tineri - sunt ascuţite, grele, gândite din start să devină iconice, repetate de fani.
McAvoy, nu atât în momentele de agitaţie uşor exagerată, cât în momentele de intensitate, cu voce joasă, în prim-plan, emoţionează. Actorul are iar câteva monologuri care merg ca unse, la inima tuturor. Încă o dată în tandem cu Fassbender, în acelaşi cadru cu el, sunt făcuţi să aibă acelaşi profil, fraţi buni, yin şi yang-ul poveştii, jumătăţi care seamănă şi se completează. Bineînţeles, regizorul are mare grijă să le dea tuturor partea leului, să îi lase să seducă camera şi publicul, să se desfăşoare. Filmul de acum se putea numi şi X-Men: Raven sau Mystique, căci ea este mutanta cu rol predominant, centrul de greutate. Ea este prinsă în neaşteptat triunghi, o poveste de dragoste şi control convingătoare, foarte bine aici ca subplot al conspiraţiei politice. Actriţa recent oscarizată, Jennifer Lawrence, a avut iar parte de antrenamente fizice, alt gen de mobilitate însă, mult mai aproape de acrobaţie, de gimnastică decât de arte marţiale. Ei îi revin cele mai multe schimbări de costum, de machiaj şi peruci.
Filmul, coerent, bine gândit în storyboard, are ca atu şi dozele neaşteptate de umor care binedispun sala, mult mai multe decât în restul seriei. Mutantul Peter, cel iute ca sunetul, are câteva scene savuroase. Şi, în plus, veţi vedea, aflăm lucruri noi despre JFK.
Însă, fiind un film SF, e normal ca balanţa să se încline în partea futuristă. Aici, în viitorul îndepărtat, în lumea muribundă, întunecată, cu invazia care a cucerit planeta, în costumele şi scenografia grafică, în roboţi şi arme se dă lupta pentru originalitate. Câştigată. Chiar dacă filmul începe cu o bătălie şi vocea din off rezumativă ca în Lord of the Rings şi se termină fix ca în Matrix, cu Trinity şi Neo invadaţi de drone, regizorul reuşeşte să inoveze, să găsească detalii uluitoare, să-i reuşească scene bune de suspans, de forţă dramatică. Santinelele lui, roboţi supradimensionaţi, mai înalte decât orice mutant şi mult mai puternice, aduc teroarea printre eroi şi uimirea în rândul cinefililor. 3D-ul, activ, în luptele cu acestea, te plesneşte peste ochi. Veţi descoperi portaluri de teleportare colorate mov şi cu halou tremurător ca de abur, însă cu marea găselniţă că acum ele pot să fie multiple în spaţiu şi timp. Splendid.
Şi celelalte filme vorbeau - desigur, ca orice film american - de patriotism. Despre corupţie, tentaţia puterii şi inconştienţa distrugerii. În plus, acesta de acum pune pe tapet mai multe probleme morale, întrebări pe care regizorul le strigă în gura mare cu ajutorul personajelor, aşa cum nu avea seria, mult mai apropiată de benzi desenate decât filmul de faţă. Este totul stabilit dinainte, de neclintit? Cel diferit are rostul său? Durerea te face mai puternic? Dacă o persoană e rea pentru că aşa e ea? Şi alte asemenea care dau greutate şi profunzime poveştii.
Filmul acesta despre alegeri şi sacrificii în haine de latex are, normal, cum se întâmplă de la TRON încoace, o muzică de tulnice metalice, bună proptea dramatică în povestea pe viaţă şi pe moarte.
Nu contează pentru ce vă veţi uita la film pentru că sunteţi fanii eroilor, pentru Fassbender, pentru Wolverine-ul lui Hugh Jackman (poate cel mai bine clădit din toată seria) ori pentru efecte şi noutăţile tehnologice. Cert este că toată lumea are ceva de găsit, căci evantaiul pe care regizorul ni-l flutură în faţa ochilor este deschis larg.