Asta până la The Wolverine (2013, r. James Mangold), cu o poveste scoasă oarecum din context, deci separată de linia principală a naraţiunii. Linie dată de o mână de filme legate foarte clar între ele - e cam aceeaşi situaţie cu episodul James Bond din 1967, cu Peter Sellers, Ursula Andress sau Woody Allen, intitulat Casino Royale, de fapt o interpretare în cheie parodică a seriei cu celebrul agent (până atunci ieşiseră patru pelicule, iar You Only Live Twice era pe cale de lansare). Până la urmă, era şi a rămas singurul film în care eroul moare (evident, datorită ironiei realizatorilor la adresa Eon Productions).
Ei bine, The Wolverine (va urma şi partea a doua, spre deziluzia personală, apărută tot cu concursul Twentieth Century Fox - casa principală de producţie pentru toate piesele cinematografice filmate, nu şi pentru cele desenate, X-Men) a semănat mai mult a telenovelă texană, unde protagonistul (Hugh Jackman) venea în Japonia să rezolve o situaţie pe principiul only muscles, no brain. Coincidenţă sau nu, după acel eşec la nivel narativ, interpretativ şi scenaristic, numele lui Singer revine în fişa tehnică, în dreptul regiei, iar asta se observă într-un mod surprinzător şi plăcut de pregnant; el nu se mulţumeşte cu o peliculă stas, ci îndrăzneşte să redefinească într-o oarecare măsură întreg genul SF şi să-şi aducă astfel creaţia pe linie cu Gravity. Foloseşte asumat clişee, dar care sunt trecute pe planul secund de o realizare de excepţie.
În ceea ce priveşte acţiunea din Days of Future Past, Wolverine (aici, mult mai raţional, dispus dialogului şi chiar cu calităţi de mentor) e trimis înapoi în timp (în 1973, cu 50 de ani înaintea prezentului filmic), pentru a schimba istoria şi, astfel, pentru a-şi salva rasa X. Firul epic e clar, tocmai pentru a putea fi înţesat de referinţe istorice (alterări absurde, dar mai mult decât acceptabile, ale realităţii unor evenimente de atunci - cam în nota lui Tarantino din Inglorious Basterds), conexiuni cinematografice (Matrix, Terminator, chiar Harry Potter etc.), iar plăcerea de a fi la cinema e facilitată de o parte tehnică (3D, mişcări complexe ale camerei, montaj, efecte speciale ş.a.m.d.) cu o ţinută ireproşabilă, câteva momente ale filmului fiind antologice, din acest punct de vedere.
De pildă, vorbim de secvenţa în care Quicksilver (cu un rol important, dar redus ca dimensiune) - personaj capabil să se mişte cu viteza luminii - se deplasează prin bucătarie într-un slow-motion pentru toţi (Wolverine, profesorul Xavier, Magneto şi o mână de gardieni) în afară de el, care saltă normal. E acompaniat de o melodie extradiegetică perfect aleasă, totul prefăcându-se în tehnică cinematografică de cel mai înalt nivel. Pentru că paznicii golesc deja cartuşele în direcţia mutanţilor, el, printre altele, schimbă traseul gloanţelor. Întreaga secvenţă este la nivelul aceleia cu picătura de apă din Gravity, picătură care se apropie de cameră şi, implicit, de noi, spectatorii, într-un mod extrem de lin şi de natural. Picătură care aşteptăm să ne atingă în orice moment. Senzorialitatea celor două evenimente (alături de creionul care pluteşte în Odiseea spaţială 2001, de exemplu) este fermecătoare şi, tocmai de aceea, aceste secvenţe surprind şi devin instantanee cinematografice clasice.
În acelaşi timp, tendinţa de a crea continuări plasate în trecut e numai aparentă, pentru că acest X-Men transcende practica respectivă, ceea ce nu se întâmpla cu X-Men Origins: Wolverine (2009, r. Gavin Hood); care se ducea la origini din lipsa unei variante viabile de prelungire a poveştii şi din dorinţa de a intra în background-ul supereroului (şi de a-i dezvălui, astfel, unele însuşiri necunoscute până atunci, aşa cum se întâmplă şi cu recentele Bond sau Superman).
În cazul de faţă, trecutul e la fel de necunoscut ca prezentul sau viitorul, pentru că este un trecut în schimbare, în proces de concepere. Iar schimbarea este unica şansă ca mutanţii să supravieţuiască. Filmul devine, prin urmare, o alegorie a ideii de greşeală anterioară pe care în realitate nu o mai putem schimba, dar pe care o putem schimba într-o lume imaginară. De asemenea, devine şi o alegorie a destinului, facilitat de hazard şi de şansă, conştientizat întotdeauna prea târziu, când faptul e consumat şi, deci, ireversibil. Toate aceste chestiuni sunt facilitate în cel mai complex mod de secvenţa amintită anterior, acompaniată de melodia Time in a bottle a lui Jim Croce, care îmbină un ton melancolic cu versuri pline de tâlc. "If I could save time in a bottle / The first thing that I'd like to do / Is to save every day / 'Til eternity passes away / Just to spend them with you"; aşa începe piesa. E şi o trimitere la relaţia lui Logan cu Jane, consumată prea brusc.
Cele peste două ore de peliculă sunt prea dense pentru a fi decomprimate într-o cronică de întâmpinare cu frânturi analitice. Cert e că Singer ajunge să se certifice ca cineast veritabil, ca estet şi, într-o cheie comercială, ca auteur. E foarte posibil ca X-Men: Days of Future Past să fie cel mai bun film al seriei.