Viktoria (r. Maya Vitkova, Bulgaria - România, 2014). Bulgaria, 1979. Viktoria e copilul nedorit al Boryanei, o depresivă incurabilă care visează zi de zi la Occident, ca la un paradis care ar izbăvi-o din dezolanta Bulgarie. Ghinionul face ca, după naştere, Viktoria să fie aleasă "copilul deceniului", ceea ce o blochează pe mamă acasă. Anii trec şi fetiţa creşte într-un răsfăţ grosolan oferit de statul bulgar, care îi marchează copilăria şi o prefac într-o înfocată susţinătoare a regimului. Însă anul 1989 produce în viaţa fetei o ruptură uriaşă şi toate energiile acumulate până atunci rămân "în aer". Îşi întoarce privirile spre familie, dar familia este o epavă: mama e un monstru lipsit de dragoste, tatăl e lipsit de orice autoritate, bunica suferă de muţenie.
Prin urmare, filmul este doar o indirectă istorie a Bulgariei, oglindită în ochii unei fetiţe care creşte, cumva, între două lumi: pe de o parte e ignoranţa Boryanei, o mamă denaturată care şi-ar vinde şi copilul pentru Occident şi, pe de altă parte, sunt remuşcările bunicii, care îşi vindecă propriile greşeli de mamă prin dragostea de bunică. Astfel că ceea ce pare a fi frescă istorică este, de fapt, contextul unei traume în lanţ, de la bunică la nepoată, pe care regizoarea Maya Vitkova şi-o asumă printr-un scenariu minimalist. Filmul pare să înceapă realist - oarecum pe linia portretelor de epocă ale cinema-ului est-european - şi chiar insistă pe unele momente de ridicol inutil, care din păcate duc povestea într-un derizoriu deranjant. Dar, treptat, registrul se schimbă şi oferă spaţiu pentru eseu vizual. Umorul dispare în totalitate, zâmbetele personajelor dispar şi ele, replicile sunt tot mai puţine, tăcerile umplu ecranul, gesturile personajelor devin simbolice, tonalitatea e de-a dreptul liturgică iar imaginile pulsează de lirism prin slow-motion, cadre-fixe şi close-up-uri intimiste. Tot ce vezi pe ecran spune de o mie de ori mai mult decât cuvântul.
Aşa că ceea ce părea la început a fi mică dramă de familie, cu ceva momente funny, devine un mic coşmar, derulat cu o lentoare greu de suportat. Fii gata pentru două ore şi jumătate de simbolism cinematografic (uneori cam dezechilibrat şi redundant), în care măruntaiele relaţiei mamă-fiică ies la iveală într-un mod foarte apăsător. E pur şi simplu genul de film pe care nu ştii cum să-l recomanzi. Pe de o parte, poezie cinematografică pe care oricum puţini o suportă din cauza duratei şi ritmului lent; pe de alta, film din Competiţie, care aduce (încă) un mod extrem de a vedea lumea prin cinema.
Filmul a avut două proiecţii şi e posibil să nu mai ruleze. Urmăreşte www.tiff.ro pentru eventuale modificări de program.
Natură moartă / Still Life (r. Uberto Pasolini, Marea Britanie - Italia, 2013). Afişul spune toată povestea: silueta unui om într-un pustiu alb, sec, depersonalizant. El e John May, funcţionar de primărie, a cărui unică sarcină de serviciu este să dea de urma rudelor celor care au murit în singurătate. E ultra-precis şi tipicar, ţine cu sfinţenie la ordinea de pe birou şi îşi duce viaţa într-o solitudine deplină. John este, de fapt, la fel ca cei pe care-i găseşte decedaţi prin case şi apartamente şi e fascinat de job-ul lui tocmai pentru că, în adâncul său, ştie că aşa va sfârşi şi el. Însă faptul că îşi va pierde în curând postul îl determină pe John să-şi încheie cariera în glorie: un ultim caz, de data asta ca la carte.
"După film, jumătate veţi fi plecat, jumătate veţi dormi", a spus regizorul Pasolini la Cinema "Victoria", înainte de proiecţie. Avea dreptate. Still Life e unul dintre cele mai plate şi lente filme cu investigaţii din câte mi-a fost dat să văd. Povestea a şi fost scrisă astfel încât să nu pară palpitantă decât prin ochii personajului principal. Restul, adică noi, spectatorii, nu vedem decât un caz sec, incolor, pe un singur plan, în care singurele profunzimi vin din muzică, din discuţiile despre cei morţi şi din fotografiile lor vechi, îngălbenite, care aduc trecutul în prezent. Dar ce vreau să spun este că finalul poveştii cade ca un topor, rupe ritmul în două şi răzbună toate cantităţile de lentoare şi plictiseală acumulată, cu un mesaj uman care te dă peste cap. Merită aşteptarea, cu alte cuvinte, deşi e acel tip de lungmetraj care, comprimat şi cizelat, ar fi funcţionat mult mai puternic ca scurtmetraj.
Filmul a avut două proiecţii şi e posibil să nu mai ruleze. Urmăreşte www.tiff.ro pentru eventuale modificări de program.
Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2014 aici..