FilmSense / mai 2014
Festivalul TIFF 2014
E greu să-mi amintesc cîţi ani au trecut de la ultimul TIFF însorit la debut. În Cluj-Napoca e foarte frig, bate vîntul, un vînt care îţi taie elanul vital, mai ales că, în bătaia sa vehementă, antrenează picurii de ploaie în aşa fel încît umbrela nu-şi mai face treaba. Cel puţin aşa era aseară, cînd am plecat dinspre cinematografe spre casă, aşa e şi acum (sîmbătă, deja), după orele nouă ale dimineţii. Aşa că preferabil ar fi să scoatem hainele de iarnă şi, cu vocile răguşite, să dorim o lume mai blîndă! Singurul aspect uşor liniştitor în vremurile astea e că sala de cinema - dacă reuşeşti să ajungi în dreptul ei, - se deschide ca un bun refugiu în calea acestor ore îmbibate cu apă.
 
Afişele TIFF şi filmul de prezentare ale acestei ediţii - cu figurile lui Vlad Ţepeş şi Matei Corvin, cu ochelari 3D pe ochi după un timp, rotindu-se accelerat pînă la suprapunere şi explozie - îmi par cele mai neinspirate de pînă acum. Un lucru frumos, pe de altă parte, e că TIFF-ul are un birou de presă unde sînt mese şi unde poţi să stai să scrii, dacă doreşti. În rest, ieri, la orele la care mi-am ridicat acreditarea (să fi fost către orele 15), Casa TIFF încă era în pregătiri, erau montate panouri cu sponsori, se coceau acreditări la un aparat de profil. Piaţa Unirii era împietrită de vremea neprimitoare, sala de la Republica, însă, avea să fie nesperat de plină - faţă de alte începuturi de TIFF.
 
După cîteva drumuri administrative făcute împreună cu Mădălina, am ales să mergem să vedem filmul premiat cu Ursul de Aur la Berlin în acest an. Ne-am întîlnit şi cu Marius (Mîndruţău) şi am pornit spre Republica. Unde au rulat, ieri (vineri, 30 iunie), multe proiecte incluse în categoria Supernova.

Artificii în plină zi (Bai ri yan huo, titlul original, Black Coal, Thin Ice, în engleză), al treilea lungmetraj al regizorului chinez de Yi'nan Diao. Un policier cu secvenţe explicite de violenţă, secvenţe demne de Refn, o trecere prin lumea gri a cartierelor proletare chinezeşti, privite frontal, cu un ochi realist, dar cu o mină întunecată. Filmul are clipele lui bune, în care curiozitatea spectatorului e strunită cu mintea unui Hitchcock amuzat (secvenţa introductivă, anumite urmăriri între personaje care aleargă pe gheaţă, în care aparatul de filmat respiră în spatele urmăritorului). Pe de altă parte, punctele cheie ale filmului, cele în care critica socială ar trebui să fie exprimată cît se poate de pertinent, pierd din efect fiindcă morala e un pic prea explicită, e un pic prea subliniată: secvenţele în care poliţia duce făptaşul la locul crimei şi îl obligă să indice mişcările unei ucideri, sub privirea noilor locatari ai spaţiului respectiv - ceea ce duce filmul acesta spre un fel de Aurora-made-in-China.
 
În alte clipe, critica e dusă în derizoriu: cum e secvenţa care închide filmul, cu poliţia vs. piromanul iubitor de artificii, unde impresia e că am fi într-un diafilm cu Zburlici-care-pune-comunitatea-pe-jar (focul de artificii oferind, în acelaşi timp, contrastul perfect cu întunecimea faptelor deja observate în comunitatea respectivă). La fel de greu (digerabil) e şi faptul că personajele vinovate sînt duse de fostul poliţist, care şi-a pierdut slujba fiindcă nu a rezolvat cazul la timp, prin locurile semnificative ale nelegiuirilor comise, încît să dea greutate rezoluţiei şi să spele trecutul. Şi, cel mai deranjant, istoria e construită în aşa fel încît misterul să fie ascuns, să pară că e ceva uriaş, care, atunci cînd se va prăvăli, ca un meteorit, va nimici sala plină cu spectatori. Ori, privind retrospectiv filmul, răsturnările de situaţie şi, în genere, suspansul, sînt prea construite ca să ţină la drum lung. Pentru un premiu atît de mare, ca nume, e cam puţin. Dar nici Poziţia copilului nu stă mai bine, ceea ce ar putea însemna că, în această perioadă, aici e standardul Selecţiei de la Berlin.
 
Am intrat la următoarea proiecţie de la Republica, noul film al lui Lukas Moodysson. Uşurel, genul de film care îţi arată că simplitatea relatării şi o anumită bucurie de a trăi surprinsă în poveste (lucruri destul de superficiale, în aparenţă, în comparaţie cu densitatea morală vizibilă în filmul discutat mai sus) pot avea un efect cinematografic cît se poate de consistent. We Are The Best!, trei fete de treisprezece ani alcătuiesc o formaţie punk la începutul anilor '80. Cresc alături de şi prin ceea ce înseamnă formaţia, trec prin fazele (clişeatice) ale vîrstei şi locului (îndrăgostire, gelozie, beţie), totul condus de Moodysson cu o seninătate care instituie o atmosferă cît se poate de caldă şi, astfel, de plăcută. Un film bine ritmat prin intermediul montajului, cu tăieturi bruşte care te duc în mijlocul acţiunii următoare (lăsînd spectatorului impresia că a pierdut cîteva replici sau cîteva mişcări ale personajelor), care are şi meritul de a pune cîteva formaţii suedeze de punk (prezente pe coloana sonoră) în relaţie cu trupe cunoscute, precum Joy Division. Faţă de Together al lui Moodysson, We Are The Best! pare un film de copii, însă unul pe care îl urmăreşti cu bucurie.
 
Am încheiat ziua cu cea mai recentă realizare a lui Christopher Boe, Sex, droguri şi impozite, după cum sună titlul său în română - ca şi în engleză, cu traducerea de rigoare. În daneză filmul poartă numele persoanelor-personaje a căror viaţă stă în spatele acestei realizări: Spies & Glistrup. Strategia de marketing a filmului cred că a impus aşezarea unui titlu internaţional provocator şi atrăgător, scandalos prin ceea ce propune, fiindcă dincolo de graniţele ţării de origine a filmului, Danemarca, eroii proiectului nu spun mare lucru. Ca strategie cade bine, fiindcă vorbim despre un film care (chiar) merită văzut şi care merită să fie distribuit în cinematografe. Un fel de Wolf of Wall Street al lui Scorsese, dar mai interesant prin prisma afacerilor prezente pe ecran (strunite de lupul-Glistrup) şi mai consistent prin prisma imaginii de Marx-playboy-Hefner pe care o are Simon Spies, totul reconstituit într-o relatare în care anii '60-'70 sînt atrăgător reformulaţi atît ca scenografie, cît şi din perspectiva imagini, tentele maronii-arămii, de fotografie color vintage, animînd ecranul în diversele interludii ale peliculei. Un film viu, guraliv, proaspăt.

Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2014 aici..

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus