Vis-à-vis (r. Nevio Marasović, Croaţia, 2013). Un tânăr regizor e la primul lui film şi speră să primească finanţare. O singură problemă, totuşi: scenariul prea lung. Pentru a-l aduce la o formă rezonabilă, îl roagă pe actorul principal să-l însoţească pe o insulă, unde ar putea lucra la text, însă lucrurile se complică pe măsură ce vieţile celor doi artişti se amestecă cu munca. Pe de o parte, scenariul autobiografic al regizorului scoate la iveală frustrările lui amoroase şi relaţia fracturată cu tatăl său. Descoperim un regizor individualist, imatur, speriat de critică, obtuz. Pe de altă parte, actorul - care trece printr-un divorţ chinuitor - resimte pe pielea lui fiecare replică din text, oricât ar fi de lacrimogenă şi clişeistică. E repezit, sigur pe sine şi la fel de egoist. Însă indiferent de defectele lor, ambii bărbaţi se regăsesc în scenariu, care devine pentru ei un generator de confesiuni. Relaţia profesională devine una de prietenie, cu dialoguri în care energiile se descarcă pe loc, dur, fără ocolişuri de complezenţă. Dar întotdeauna eliberator.
La fel cum e un film despre comunicare şi energie umană, Vis-à-vis este un discurs despre cinema. Despre cât de mult contează să crezi în povestea pe care o scrii, altminteri îţi iese invers: clişee, lungeală, artificii, preţiozităţi. Există un bun echilibru, în film, între cele două planuri - viaţa umană din spatele scenei, pe de o parte; raportul dintre artist şi opera sa, pe de alta -, dar cade prea mult accent acolo unde nu trebuie. Sunt lungite tocmai acele scene care te fac să crezi că e doar un film tematic, dedicat strict cineaştilor, când, de fapt, povestea pune în lumină comunicarea umană. Vis-à-vis este, până la urmă, un exemplu de bună practică a ceea ce înseamnă intenţia de a exprima omul prin artă şi arta prin om. Şi, totodată, un slab exemplu de gestionare a unei asemenea ambiţii regizorale. Personal, însă, am fost gata să "iert" toate aceste minusuri pentru muzica absolut splendidă a filmului, pe care n-ar fi stricat să o găsim la ieşire, pe nişte CD-uri. S-ar fi vândut ca pâinea aia foarte caldă.
Filmul a avut două proiecţii şi e posibil să nu mai ruleze. Urmăreşte www.tiff.ro pentru eventuale modificări de program.
Plynace wiezowce / Zgârie-nori suspendaţi / Floating Skyscrapers (r. Tomasz Wasilewski, Polonia, 2013). Kuba o iubeşte pe Sylwia, Sylwia îl iubeşte pe Kuba, dar Kuba îl descoperă într-o bună zi pe Michał. Deşi încă nesigur dacă e gay sau nu, Kuba ştie, însă, ce-i place: să petreacă timp cu misteriosul Michał, uitând tot mai mult de Sylwia, care preferă să accepte în tăcere această schimbare traumatizantă. În ţesătura de semnificaţii intră şi mamele celor doi băieţi, cu care aceştia au, evident, relaţii trainice, iar povestea capătă tot mai mult contur pe măsură ce curajul de a accepta propria identitate e mai tare decât frica de lume. Comunicarea nu e pentru nici unul o opţiune, dovadă că viaţa trece peste ei lăsând în urmă resturi "nedigerate", gânduri nespuse, decizii neînţelese şi, deci, multă apăsare.
Ca temă, ca poveste, filmul lui Wasilewski are toate datele unui şoc pe linia, să zicem, a lui Blue is the Warmest Color (r. Abdellatif Kechiche). Dar, pe măsură ce acţiunea avansează, descoperi că, de fapt, spune foarte puţin în plus faţă de sinopsis. Într-adevăr, au loc tranziţii subtile ale caracterelor - de la stabilitate la insecuritate, de la bănuială sfredelitoare la certitudini, de la iubire la frică şi însingurare -, dar subiectul e "subţire", are multe reveniri la starea exprimată anterior, repetând-o redundant, ca şi când ar vrea s-o exprime din nou, dar mai bine. Nu zic că nu sunt clare acele nuanţe de dramatism care vin din ciocnirea personajelor, din raportarea lor la dramă, dar în continuu poţi anticipa supărător de uşor povestea. Multe scene au tăceri "goale", adică n-au acea predicaţie (un detaliu esenţial, un schimb de replici important) care să adauge ceva nou şi să pună "carne" pe subiect.
Filmul pare să fie o lungă introducere. E repetitiv ca situaţii, însă fără ca prin asta să aibă loc o bună acumulare de tensiune. În plus, caracterul lui Michał e destul de superficial construit, e inconsistent; nu te convinge că e acel om capabil să schimbe soarta altuia, prin câteva fraze şi întâlniri. Pasul lui Kuba spre homosexualitate e, aşadar, mai puţin credibilă. Casting-ul, în schimb, e un mare, mare plus al filmului, cu jocuri actoriceşti impecabile care amplifică efectul fizionomiilor (chipul glacial, speriat al lui Kuba; fruntea lată, gânditoare a Sylwiei; chipul feminin, de frumuşel perfect al lui Michał). Cât despre teama c-o să vezi un film cu "scene din-alea", fii pe pace: cumpără-ţi bilet. E un film cuminte, convenţional chiar, cu doar câteva scene nasty care, dacă tocmai atunci închizi ochii şi caşti de somn, au şi trecut.
Filmul a avut două proiecţii şi e posibil să nu mai ruleze. Urmăreşte www.tiff.ro pentru eventuale modificări de program.
Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2014 aici..