"Misiunea mea e să fac spectatorul să iasă fericit din sală", îmi spune în preambul Gigi Căciuleanu şi într-adevăr reuşeşte să realizeze cu Amor Amores unul din cele mai frumoase şi mai diafane spectacole de dans din România de azi.
Desigur că, cu patru zile înainte de premieră, Gigi Căciuleanu nu poate să fie mulţumit. E o repetiţie completă, un şnur, dar încă un şnur de lucru, care pune detaliile la punct, care finisează, care leagă spectacolul de pe scenă pentru a ajunge să fie cât mai aproape de cel care există deja în mintea lui Gigi Căciuleanu. Sînt pe primul rînd, lipit de marginea scenei, şi îi aud vocea, din spatele meu, îndrumând dansatorii. E o senzaţie comparabilă cu cea de la un DVD care permite o vizionare a filmului augumentată cu comentariile regizorului, doar că aici nu e un comentariu al unui produs finit, ci e comentariul care crează viaţă pe scenă.
Dincolo de ceea ce se petrece pe scenă, e aşadar o repetiţie dominată de vocea lui. La început şoptită şi apoi, pe măsură ce repetiţia avansează, din ce în ce mai pasională, mai implicată, mai avidă de perfecţiune, dar fără exasperare şi fără a pierde căldura celui care îi iubeşte nespus pe cei de pe scenă. "Nu îndulciţi!" se aude ca o mantră, vocea cere tensiune, cere precizie, cere rapiditate în mişcare, cere viteză şi stare. Muzica e divină, dar Gigi Căciuleanu nu vrea un comentariu pleonastic al muzicii (niciodată nu a vrut), ci cere pasiune, asprime, unghiuri ascuţite. Muşchii se întind, zvîcnesc, dar dificultatea nu se vede decît în picăturile de sudoare care umplu după o vreme umerii goi ai dansatorilor şi în tălpile muncite ale balerinilor din picioarele dansatoarelor. La finalul spectacolului am senzaţia că talpa unuia dintre balerini s-a spintecat şi că pielea piciorului uneia dintre balerine s-a crăpat iar crăpătura s-a umplut de nisip. Refuz să mă uit a doua oară pentru că mă tem că ar putea să fie adevărat, nu doar o umbră ce cade ciudat.
"Nu staţi în arabescurile alea că nu mă interesează", spune vocea şi dansatorii uită tot ce au făcut la şcoală, uită ce li se cere de obicei, lasă deoparte "pozele frumoase" şi devin adevăraţi. E viaţă pe scenă, construită din veniri, plecări, încercări, ezitări. Şi, deşi nu se rosteşte nici o vorbă, povestea e limpede, coagulată din momente cristaline într-o structură perfect inteligibilă cu inima şi cu sufletul.
"Stai pe greu, nu pe uşor! Joacă-te pe greutate! Nu sta frumos! Fugiţi fără frică! Mai precis! Mai rapid! Trosc-trosc! Pe viaţă şi pe moarte! Nu bomboane, ci înverşunare şi fulger!" cere Gigi Căciuleanu, căci aşa cere dragostea care e tema principală din Amor Amores. Sau "Fii singură, atît de singură de parcă ai fi ultima de pe lume! Nu îmi pasă de mişcarea pe care o faci, nu te gândi la mişcare, ci la ceea ce vrei să transmiţi" Şi dansatorii se duc pe stare, nu arată, ci trăiesc, totul e tăios, unghiular, pe planuri diverse, de-a lungul şi de-a latul şi în adîncimea scenei. Fiecare gest contează, nimic nu e gratuit, nimic nu e degeaba. Şi Gigi cere, cere, cere, pentru el nu există luni dimineaţă, pentru el există doar un spectacol care trebuie să facă spectatorul să iasă fericit din sală şi o trupă de dansatori care caută alături de el perfecţiunea şi i se dăruieşte în întregime, într-un act de încredere ce pare, cel puţin de la mine, totală. Iedera, trandafirii roşii, busturile goale ale dansatorilor şi părul lung al dansatoarelor umplu scena şi apoi zvîcnesc, iar şi iar, în imagini fascinante.
Iar la final, după o oră şi un sfert de frumuseţe nemăsurată, Gigi îi strînge din nou în jurul lui şi le vorbeşte de nevoia de a se lăsa să cadă în prăpastie în fiecare clipă, să trăiască universul spaniol ca pe o coridă, pe sînge. Şi, Doamne, cît de frumos e ce iese, tocmai pentru că frumosul nu e deloc căutat!
(Premiera: vineri, 6 iunie 2014, ora 18.30, la Opera din Cluj)
(foto: Edi Enache)
