Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Amor Amores

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O istorie fără sfârşit a emoţiilor şi a iubirii - Amor Amores


iunie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Limbajul iubirii se spune întotdeauna la plural. Amor Amores este o ţesătură complexă de naraţiuni al căror personaj principal este iubirea. Spectacolul, ne mărturiseşte Gigi Căciuleanu, stă sub semnul îndrăgostirilor şi al dezîndrăgostirilor, într-o temă - a relaţiilor umane - care, practic, ne traversează întreaga viaţă. Amor Amores îşi construieşte şi deconstruieşte, pe măsură ce înaintează, firul narativ, cu reveniri şi repuneri în scenă în care fiecare corp, fiecare dansator adaugă un glas, o istorie, un timp al iubirii... Singularul nu poate exista fără plural, dar nici pluralul fără singular. Individul este prins în dinamica grupului, dar şi grupul este animat, mişcat de dinamica personajelor pe care le aduce la un loc sau pe care, din contră, le desparte. Trupurile se întâlnesc, se regăsesc, se recunosc într-un univers care este el însuşi o prezenţă, participă la întâlnire (ca o inimă care pulsează şi în ritmul căreia lumina, timpul, spaţiul se modifică) şi între ele se ţes poveşti şi lumi. Este cu atât mai dificil să tratezi o asemenea temă astăzi, cu cât ea este aparent accesibilă sau permisivă. Prin dansul lor, personajele îşi scriu uneori poveştile de amor, alteori le descriu, iar alteori le dau glas prin muzică. Se poate spune de asemenea că ele fac toate aceste lucruri în acelaşi timp. Şi mult mai mult. Pentru că ceea ce rămâne sau se adaugă este spaţiul, sunt spaţiile pe care personajele le locuiesc, vizualităţi care leagă şi dezleagă corpurile în amor şi istoriile lor, în armonii şi dizarmonii, în ruperi de simetrii, de relaţii chiar în cadrul unui cuplu, pentru că un cuplu nu este niciodată egal. Pauzele interrelaţionale devin momente suspendate atemporale, repetiţia gesturilor devine o formă de supravieţuire a iubirilor, a cuplurilor în care spaţiul dintre indivizi se reconfigurează permanent, devine el însuşi o prezenţă, o naraţiune.

Personajele decantează prin mişcare stările, expresia sufletului, forţele care le mişcă. Ele sunt individualizate, de sine stătătoare şi, în acelaşi timp, prinse într-o dinamică comună, cea a grupului ca forţă brută, dar şi ca forţă prin diversitate, pentru că orice grup este format din indivizi foarte diferiţi. Personajele lui Gigi Căciuleanu dansează tocmai această diferenţă, acest spaţiu al necuvântului, al nerostitului. Iubirea nu este abstractizată, ea ne vorbeşte despre individualităţi fără a-şi pierde din universalitate, iar dansul în care, fără să-şi dea seama, spectatorul este atras, îl transformă şi pe el într-un personaj. Ceea ce îşi doreşte Gigi Căciuleanu este ca publicul să se îndrăgostească de fiecare dintre interpreţi. Mişcarea devine o respiraţie ce îl conţine şi pe privitor. Respiraţia, golul, ceea ce nu se vede reprezintă materia care imprimă mişcare.

Vedem aşadar imaginea omului singur cu el însuşi, vedem cum această singurătate îl mişcă, iar mişcarea în sine devine o forţă care îi trage corpul după sine precum destinul. Avem impresia că mişcarea se produce mereu la extremitatea gestului, că se transmite prin extremităţile corpului, pentru că, de fapt, mişcarea se duce în afara corpului, mişcarea continuă corpul. Gestul însuşi devine o forţă externă care animează acest corp, mâna devine vânt în agitaţia părului desfăcut, devine formulă de patos ce retrasează mereu istoria fără sfârşit a emoţiilor şi a iubirii... Prin orice mişcare, consideră Gigi Căciuleanu, "îţi creezi o punere în scenă spaţială, îţi creezi o bucăţică de spaţiu pe care poţi să îl rupi, ori să îl spargi, în care poţi să intri, de care poţi să te bucuri sau pe care poţi să îl ignori... există un joc între spaţiul subiectiv şi spaţiul obiectiv; în spaţiul obiectiv sunt tot felul de schimbări spaţiale pe care le creezi tu cu privirea, umărul, un cot îndoit, un genunchi îndoit - pliul acela nu este întâmplător, golurile creează o sculptură în sine, iar spaţiul gol nu mai este niciodată la fel după ce ai trecut prin el". Golul aşadar umple spaţiul cu prezenţă. Cuplurile se fac şi se desfac şi mereu, între ele, golul se reface la rândul său, este o prezenţă continuă, ca un spectru care bântuie: spectrul cuplului şi spectrul spaţiului pe care noi înşine îl creăm.

Miza coregrafului este să reorganizeze întotdeauna spaţiul de aşa natură încât el să devină viu, relevant, interesant, ca un arhitect, "ca un jucător de şah care trebuie să anticipeze şi neputinţele, fragilităţile corpului." Montajul care se creează este fascinant: lucrurile simple, puse exact acolo unde trebuie, un gest simplu al dansatorului, care reverberează, care transmite atât de mult, privirea dansatorului (dar şi a celui care îl observă) sunt nu doar emanatoare de energie, o sursă de energie, ci şi o forţă care captează energie.

Montajul muzical care însoţeşte acest nod de naraţiuni, acest vârtej al întâlnirilor şi dezîntâlnirilor este un element constitutiv al naraţiunii, nu un accesoriu, nu un element potenţator sau ajutător. Muzica este în sine o prezenţă, o energie, ea nu dictează gesturile dansatorilor, ci le însoţeşte. Tăios! Pe viaţă şi pe moarte! Le descoperă pe măsură ce ele se produc, aşa cum corpul dansatorului descoperă muzica în mişcare şi în această întâlnire el se abandonează, se prăbuşeşte, cade în muzică. Nu o urmează, nu o transmite, ci o întâlneşte. Coregrafia surprinde şi rosteşte o muzicalitate internă a corpului care dansează mişcat de viaţă, de deznădejdi, de pasiuni, iar alăturarea dintre muzică şi mişcare devine metaforă, ea transmite acea energie poetică pe care Gigi Căciuleanu o consideră esenţială pentru dans: "energia metaforei, nu numai ca libertate de expresie, dar şi ca esenţe", pentru că efectul alăturării ajunge mult mai departe decât semnificaţia elementelor puse la un loc. Tăios, precis, cu înverşunare, cu pasiune, corpurile întinse la maxim, arcuite, părul ca o flacără, ca o stihie a naturii, pe viaţă şi pe moarte, ca în Corrida lui Picasso, în care artistul a prins în imagine parteneriatul de viaţă şi moarte al toreadorului cu taurul...

Amor Amores de Gigi Căciuleanu,
Opera Naţională Cluj-Napoca, 6 iunie 2014



 Toate articolele despre Amor Amores


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Aura Poenar


Alte articole

 Galerie foto - Amor Amores, Nicu Cherciu
 Galerie foto - Amor Amores, Mircea Albuţiu
 Galerie foto - Amor Amores, Edi Enache
 Frumosul care taie răsuflarea - o repetiţie-şnur la Amor Amores, Răzvan Penescu
 Neputinţa de a fi altfel: dacă mergi contra naturii tale strici tot - Amor Amores, Aura Poenar, un interviu cu Gigi Căciuleanu
 Toate articolele despre Amor Amores


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer