Din Competiţia de pînă acum nu am reuşit să văd Blind, am fost la concertul susţinut de Alexander Bălănescu. Dincolo de acest film, pînă acum Competiţia are o istorie destul de săracă în evenimente notabile. După cum povesteam cu Marius (Mîndruţău), cu toate că nu mi-au (şi nici ne-au) deschis ochii în vreo direcţie deosebită, filmele primei seri, în special White Shadow, încep să pară din ce în ce mai bune în comparaţie cu poveştile care au intrat apoi în festival; e din ce în ce mai probabil ca filmul românesc Quod Erat Demonstrandum să fie cel mai îndreptăţit candidat pentru trofeul Transilvania.
Povestea Paar / Cîinelui fără nume (în lumea islamică nu există insultă mai mare decît aceea de a fi numit "cîine") care rătăceşte prin şi urmăreşte poveştile Teheran-ului, după ce asistă la atentatul casnic împotriva vieţii stăpînului său, aminteşte de Au hasard Balthasar, unde o poveste cu iubire şi umilinţă era transmisă spectatorului prin intermediul ochilor unui măgar. Şi aici temele sînt similare, ca realizare, însă, filmul lui Amir Toodehroosta nu ajunge prea aproape de Bresson.
La voz de los silenciados / Vocea celor neauziţi e un film american realizat de Maximón Monihan. Are în spate o poveste petrecută în New York, unde un grup de persoane surde din America Latină e folosit de un grup de interlopi la cerşit în metrouri. Filmul urmăreşte îndeproape povestea tinerei Olga, una dintre sclavele istoriilor de acest gen. Ţinta fiecărei persoane e suma de 100 de dolari pe zi, neîndeplinirea ei duce la şocuri electrice. Metoda: cartonaşe inscripţionate, un dolar contra unui produs, dolar destinat plăţii studiilor (în cazul Olgăi), în genere după cum e mai credibilă cerinţa în funcţie de chipul persoanei care cere banii. Filmat în alb-negru, mai puţin o clasică (şi clişeatică) secvenţă onirică, în care Olga se vede normală, într-o lume de vis faţă de situaţia ei reală. Cu un design sonor mulat pe condiţia fizică a celor asupriţi, filmul abundă în bubuituri şi scrijelituri, vibraţii extreme pe care le percep auditiv şi persoanele surde. Repetitiv (pînă la urmă şi viaţa personajelor e repetitivă, dar, cumva, nu e chiar nevoie să vezi de peste zece ori că, seara, aceste persoane predau peste 100 de dolari şi primesc un pahar cu ceai şi un sendviş cu şuncă şi caşcaval) şi destul de fără-o-ţintă-precisă (nici personajele nu sînt pregătite să lupte pentru a se elibera, nici scenariul nu caută să le pregătească). Cam amorţit, foarte departe de însemnele trecute în AperiTIFF în dreptul filmului - că e un Chaplin reunit cu Eraserhead.
Stockholm (realizat de Rodrigo Sorogoyen) e un Before Sunrise făcut de un student la cinema care e destul de talentat la a scrie replici în care personajele, un el şi o ea, se contrează verbal pînă cînd realizează că e cea mai frumoasă noapte din viaţa lor.
Zgîrie-nori suspendaţi e al doilea film semnat de Tomasz Wasilewski, regizorul polonez fiind prezent pentru a doua oară în Competiţia festivalului, In the Bedroom (cu o femeie care - după un conflict în familie - călătoreşte prin Polonia în micuţa sa Toyota şi jefuieşte bărbaţi de mici sume de bani după ce îi momeşte sexual) fiind prezentat la Cluj anul trecut. Filmul actual vorbeşte despre chinul psihologic şi social pe care-l trăiesc homosexualii în Polonia, o ţară ultra-catolică şi homofobă. Problema filmului nu stă în faptul că ar conţine scene explicite sau că ar încerca să evidenţieze dificultăţile pe care le întîmpină homosexualii în ceea ce priveşte integrarea în societăţile unde prejudecăţile în ceea ce-i priveşte sînt consistente. Problema e că avem de-a face cu un film slab, departe de construcţia firească din Brokeback Mountain sau de delicateţea lui A Single Man (şi aici nu am în vedere filmele în termeni de buget, scenografie, investiţie în producţie în general, ci trăinicia istoriilor prezentate, poveste credibilă vs. lamentaţie).
Cu sublinieri ţipătoare ale unor idei - se închide lumina în sala de antrenament exact atunci cînd antrenorul său de înot îl atenţionează pe Kuba, cel mai promiţător sportiv, că dacă nu-şi va bate recordul pe distanţa de concurs nu va putea intra în echipa deplasată la campionate; banda sonoră conţine piese dedicate discuţiilor pe care le însoţesc. Sau situaţii ridicole - băiatul de care se îndrăgosteşte Kuba are buzele subţirele, rujate, ochii creionaţi, se îmbracă şi gesticulează încît îi recunoşti apertenenţa la cultura gay, dar, totuşi, tatăl său nu bănuieşte că ar putea fi homosexual, astfel că e nevoie de un întreg display familial în care tînărul să îşi anunţe situarea sexuală; Kuba e dominat de mama sa, ceea ce, psihanalitic, ar trebui să aibă sens apropo de orientarea băiatului.
Şi cel mai recent film intrat în Competiţie, marţi, 3 iunie 2014, la finele serii, e, aşa, cel mult de calificări la un turneu Premier. Vis-a-Vis, un joc de cuvinte între expresia franceză şi insula croată Vis, unde un regizor vrea să filmeze primul său lungmetraj, coloritul viu al insulei fiind un bun suport pentru stările conflictuale dintre personaje, în opinia sa. O parabolă despre dificultatea de a face un film, mai ales cînd nu eşti nici foarte talentat. Pe insula Vis, actorul distribuit în rolul principal şi regizorul-scenarist încearcă să pună la punct proiectul şi, astfel, se deschide o ramă în care scenele din scenariu ajung să fie secvenţe din filmul pe care-l urmărim, dar totul la un nivel primitiv faţă de promisiunea pe care ar putea să o deschidă în mintea dumneavoastră faptul că vorbim de mise-en-abîme, autoreferenţialitate şi alte lucruri făcute frumos de mîna unor autori frumoşi.
Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2014 aici..