Şi, totuşi, e marfă permisă şi înghiţibilă. De fapt, unele dintre ele, pe care le-am văzut în ultimii ani în special la TIFF, sunt atât de bine construite şi au mesaje atât de bune pentru mentalul societăţii româneşti, încât e o crimă culturală că nu le avem în case. Nu ştiu când s-o rezolva această mare, uriaşă problemă a difuzării filmului românesc la scară largă, dar ştiu că ar fi trebuit să se rezolve de mult. Artistic, multe dintre ele sunt de căpătâi în cinema-ul autohton şi nu mă sfiiesc să amintesc de titluri ca Şanţul, Colivia, Valuri, Alexandra, Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea, Interior. Scară de bloc, Lampa cu căciulă, Lord, Muzica în sânge, Megatron, Troleibuzul 92, Bora Bora, Apele tac, Sink, Tatăl meu e cel mai tare şi multe, multe altele. Îşi contrazic şi îşi confirmă rădăcinile în cinema-ul românesc, sunt analizabile stilistic şi clasificabile tematic. Nu sunt toate grozave, ba chiar există o mai mare cantitate de încercări decât de reuşite premiabile, dar sunt, subliniez, încercări, eforturi, insistenţe.
Iată, mai jos, primul grup de scurtmetraje româneşti proiectate la TIFF 2014. Urmaşe ale realismului minimalist declanşat în 2001 prin Marfa şi banii al lui Cristi Puiu, ele sunt mostre de cinema independent şi de realism matur.
Cai putere (r. Daniel Sandu, România, 2014). Cinci bărbaţi, o ladă de bere şi o motocicletă. Sunt datele poveştii din Cai putere, în care totul se învârte în jurul lui Mihai, stăpânul motocicletei, pe care vrea s-o urce la etaj cu ajutorul amicilor. Totul e roz la început, mai ales când se desfac berile, dar câteva erori de manevrare a motorului fac să-i sară ţandăra lui Mihai. Repezit, fălos, el uită că amicii sunt acolo să-l ajute, moment în care stârneşte jigniri şi reproşuri vechi de ani de zile. Din harapi-albi cu mânecile suflecate, cei cinci bărbaţi se prefac, treptat, în "muieri" ultra-sensibile iar această tranziţie e un prilej, pentru regizorul Daniel Sandu, de a ilustra tarele locatarului de bloc din România: căscatul gurii, băgatul de vină, indiferenţa şi, în esenţă, perimarea conceptului de "vecin". E o lipsă voită de omenie, amintindu-ne de un scurtmetraj mai bine lucrat pe această temă, şi anume Interior, scară de bloc (r. Ciprian Alexandrescu, 2007). Spun "mai bine" fiindcă aici, în Cai putere, tipologiile sunt schematice, mai puţin flexibile (în ciuda actoriei, care este energică şi credibilă în nuanţe, în detalii) iar scenariul forţează conflictul de dragul farmecului naturalist.
Trece şi prin perete (r. Radu Jude, România, 2014). E noapte, bunicul joacă table iar nepoţica vrea să adoarmă. Dar nu poate de frică, pentru că aude prin pereţi urletele unor părinţi care şi-au pierdut fiul. Poveste în sine nu prea există, e mai mult ambianţă psihologică decât conflict, cu atât mai mult cu cât filmul este o adaptare după Cehov, unde, ca întotdeauna, tensiunea vine din ce se spune şi din ce s-a întâmplat, nu din ce se întâmplă. De aceea, conţinutul filmului prinde contur abia când vine în vizită un vecin orb, care începe să vorbească despre lumea morţilor. Nu ţine cont că fetiţa aude tot. Prin vorbele care-i ies pe gură, prin felul în care bunicul vrea s-o liniştească pe fetiţă, prin cadrele fixe cu camera întunecată, filmul devine neliniştitor. E un horror incipient, dar fără multă forţă. Spaţiul ocult şi liniştea aparentă sunt bine articulate, dar lipseşte stilizarea lor în special prin unghiuri de filmare, care să interiorizeze replicile şi spaţiul imaginar. Parcă nu e acelaşi Radu Jude care făcuse atmosfericul şi tulburătorul Lampa cu căciulă. Menţiune specială: micuţa Sofia Nicolaescu, care joacă aici rolul fetei şi cu care Jude a mai lucrat în Toată lumea din familia noastră, este o frumoasă confirmare a faptului că unele talente mari sunt găsite la timpul potrivit.
Ela, Panda şi Madam (r. Andrei Ştefan Răuţu, România, 2013). O tânără îşi rupe din timp ca să-şi conducă bunica la mare. După câteva ore, însă, trebuie să se întoarcă la birou, altfel va fi dată afară. Bunica e veselă, se bucură de orice, vrea să meargă nu pe autostradă ci pe drumul de altădată, în timp ce tânăra pufăie, e cu capsa pusă şi râde de naivităţile bătrânei. Distanţa de gândire şi de înţelegere a vieţii e atât de mare între cele două femei, încât e aproape imposibilă orice punte între generaţii. Şi, totuşi, filmul oferă o soluţie la final, fie ea uşor utopică. Poate cel mai sentimental scurtmetraj de la TIFF 2014, Ela, Panda şi Madam este un dulce-amar "îmi pare rău" al generaţiei de azi cu profil de Facebook şi nervi în cap din nimicuri, adresat generaţiei vechi, pentru care o floare chiar însemna ceva. Iar felul în care tânărul regizor Răuţu pune pe ecran această temă universală ţine mai mult de cinema-ul latin, emoţionant prin imagini cu multă lumină şi situaţii de umor decent, decât de realismul frust al filmului românesc.
Tatăl nostru (r. Sergiu Lupşe, România, 2013). Două fete, pe margine de drum. Una e traseistă şi îşi asumă statutul, cealaltă vine din lumea "normală" şi are pretenţii de civilitate. Ambele se cred superioare, dar nu ştiu nici măcar Tatăl nostru. E o generaţie fără căpătâi, contorsionată de incultură şi materialism, pe care scurtmetrajul lui Sergiu Lupşe (produs al unei tabere de dramaturgie a cotidianului) o expune fără îngăduinţe. Este poate şi motivul pentru care energia scenariului vine prea mult din vulgarităţile de limbaj şi prea puţin din nuanţele de conflict între cele două personaje. Nu contest forţa "feliei de viaţă" şi fidelitatea copiei după realitate, dar este încă un caz de teatralitate cotidiană puţin concentrată dramatic şi, deci, fără impact major.
Despre al doilea calup de scurtmetraje româneşti, citiţi aici.
Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2014 aici..