iunie 2014
Festivalul TIFF 2014
Starea aia de bucurie, când vezi că şi românii pot aşa cum pot străinii şi că, în sfârşit, intrăm în rând cu lumea din mult-lăudatul Occident, e de fapt starea pe care o ai de multe ori la scurtmetrajele româneşti. Şi, totuşi, din prea multă smerenie naţională uităm că poate facem lucrurile mult mai bine decât străinii, că i-am întrecut de mult (pe capitole individuale, da, nu în ansamblu) şi că avem motive serioase să stăm cu spatele drept. Filmele de mai jos, chiar dacă sunt făcute pe bugete proprii, minuscule şi chiar dacă nu or fi întruchiparea artei cinematografice, sunt, totuşi filme importante. Eu le-aş numi checkpoints pentru că marchează staţii sigure şi incontestabile de calitate în cinematografia românească. E ca şi când odată ce s-au făcut filmele astea, nu se mai poate da înapoi. Urmează doar un upgrade continuu.

Cum spuneam într-un articol anterior legat de scurtmetrajul românesc, sunt tare curios să văd când, cum şi unde vom mai auzi despre aceste titluri. Din păcate ne-am obişnuit să le considerăm exponate de festival. Avem nevoie de ele. E ca şi când am vrea să consumăm mult, dar nu putem decât pe cartelă, ca pe vremuri. Filme "raţionalizate", cum ar veni...

Start Anew World / O Lume Nouă (r. Luiza Pârvu, România - Ungaria - SUA, 2014). Anul 1908, epoca primei migraţii a românilor peste ocean. O ardeleancă soseşte în Pennsylvania, în casa unui prieten, văr al soţului, însă iubirea interzisă şi mocnită dintre ei îi împiedică să-şi vorbească firesc. Filmul Luizei Pârvu intră tocmai în acest "spaţiu" al lucrurilor mocnite şi neexprimabile şi, încă de la început, declanşează tensiune de climax. E mai puternic, deci, ceea ce nu se spune decât ceea ce se spune formal iar cei doi actori construiesc o poveste atât de credibilă şi de compactă, încât pare să fi fost decupată dintr-un lungmetraj excelent. Unii, poate, nu vor aprecia tonul afectat al poveştii, asimilabil unui soap-opera, dar, pentru ceea ce vrea să transmită, scurtmetrajul Luizei Pârvu este cinema cu drepturi depline. Şi e un exemplu de bună folosire a echipamentelor de filmare, care exploatează colorat detaliile de mişcare, de gestică şi scenografie, cumva în stilul lui Caranfil.

Plimbare (r. Mihaela Popescu, România, 2012). O zi obişnuită în cartier. Bătrâna de la etajul 1 se îmbracă frumos, se dă cu parfum, merge la aprozar şi, după ce cumpără mere, îi propune vânzătorului ceva incredibil. Vrea să se simtă vie din nou. O astfel de scurtă poveste este exact ceea ce pare a fi imposibil de construit fără să cazi fie în ridicol, fie în exces, fie într-o zonă de psihologizare obositoare. Cum-necum, nu se întâmplă asta aici. Mihaela Popescu elimină aproape în totalitate replicile şi le înlocuieşte cu grimase, jumătăţi de gesturi, sunete, detalii de decoruri şi costume. Rezultă o poveste interioară, apăsată, cu început şi final, cu nuanţe sugerate şi presupuse. Cred că e tipul de abordare matură, în cinema, care e binevenită după "fundaţia" de naturalism minimalist aşezată, treptat, prin producţiile Noului Val.

Kowalski (r. Andrei Creţulescu, România, 2014). O datorie neplătită, un datornic care se joacă cu focul şi un păgubit care nu mai poate aştepta. Totul are loc scurt şi sec, sub lumina unui bec, evocând scenele cu pedepse şi cu duri din tradiţia western-noir. E mult dialog şi raport de putere în acest scurtmetraj de doar 18 minute, în care roata se întoarce în funcţie de forţa orgoliului. Puterea reală domină puterea iluzorie şi cel care părea să taie în carne vie e pus instant sub papuc. Deznodământul grav pândeşte parcă după fiecare replică a acestui scenariu încleştat, scris cu o evidentă plăcere a replicii cool, comice, agresive. Ne aminteşte, fie şi în treacăt, de exemple similare de cinema sângeros, ca excelentul scurtmetraj Tatăl meu e cel mai tare (r. Radu Potcoavă) sau celebrul Furia (r. Radu Muntean). Şi, fără să exagerăm patriotismul, Kowalski e o mică mostră românească de Tarantino, cu joc actoricesc mai tăios decât însăşi acţiunea, mostră pe care am vrea să o vedem extinsă la dimensiunile unui lungmetraj. E ca şi când găseşti pe stradă o roată de BMW, dar ai vrea să vezi... şi restul maşinii.

Să mori de dragoste rănită (r. Iulia Rugină, România, 2014). El vrea să-şi taie venele, ea să se arunce de la etaj. Ambii, pe muzica Angelei Similea. Mai mult n-aş spune despre acest filmuleţ pe jumătate musical, pe jumătate comedie romantică cu umor negru. Nu povestea contează aici, ci efectele "de scenă" care personalizează iubirea electrizantă dintre cei doi. Prin simetrii voit forţate de situaţii, prin antiteze şi planuri paralele, regizoarea Iulia Rugină face, cred, încă un pas cu acest exerciţiu narativ. Care poate trece drept "jucărioară". Adică ceea ce era realism cu potriviri comice de situaţii în Love Building şi Sink, este acum poveste cu valenţe de videoclip în acelaşi timp parodic, obscur şi romanţios. Este o combinaţie plăcută, bine orchestrată, destul de rară în cinema-ul românesc ca libertate stilistică.

Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2014 aici..

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus