A pluti în derivă - La limita de jos a cerului la TIFF, 2014

Actualitatea spaţiului social moldovenesc, marginal şi ingrat, cenuşiu până la sumbru şi lipsit de perspectivă, e filtrată demonstrativ în pelicula lui Igor Cobileanski La limita de jos a cerului. Prezentarea filmului la ediţia din 2014 a TIFF-ului, chiar în lipsa regizorului (au fost prezenţi doar producătorul şi doi dintre actori - Ela Ionescu şi Sergiu Voloc) a constituit un mic eveniment în cadrul Zilelor Filmului Românesc, confirmând un mare şi constant interes pentru artiştii de peste Prut, prezenţi, sub o formă sau alta, şi în anii trecuţi la Cluj. Evident că mi-am adus aminte de scurtmetrajele lui Igor Cobileanski Când se stinge lumina şi Saşa, Grişa şi Ion, amândouă realizate în 2006, pregnante povestioare gnomice, nu lipsite de haz, transpuse în expresiv limbaj vizual. Decorul, situaţiile, graiul moldovenesc utilizat nonşalant în aceste filme vorbesc despre specificităţile traiului românilor de peste Prut într-un mod atractiv, lipsit de emfază, convingător în cele mai mici amănunte.

Aceeaşi atmosferă specifică zonei o regăsim în ultimul său film, La limita de jos a cerului, incursiune în manieră realistă de data aceasta în viaţa unor personaje cu statut social bine precizat. Regizorul renunţă parţial la metafora cinematografică, focalizată exclusiv pe imagine ca în scurtmetrajul Când se stinge lumina, pentru a aduce în prim plan personaje decupate din cotidian, impregnate de zgomotul străzii. Viorel (Igor Babiac) e tânărul debusolat prins în mrejele iubirii pentru o frizeriţă, dar şi în capcana infracţionalităţii. Influenţabil şi nehotărât, el se târăşte, duplicitar, între iubirea incertă şi gelozia neînfrântă, între corectitudine şi şantaj, conturând in extremis drama supravieţuirii într-o lume care şi-a pierdut valorile. Mama lui e tipul cicălitor şi excesiv grijuliu. Maria (Ela Ionescu) e târfuliţa de provincie imposibil de clintit din starea ei de veşnică profitoare. Nu se poate ridica din rutina amorului plătit la o iubire sinceră. Şi iată cum lipsa elanului de a trăi şi simţi se instalează treptat pe orizontalele supravieţuirii. Gâscă (Sergiu Valoc) e delincventul înnăscut, traficant de droguri, dar şi amator de zboruri cu deltaplanul. Acest hobby, practicat cu un deltaplan vechi, mereu reparat cu materiale sustrase din fabrică (după practica moştenită din comunism), introduce sugestia de zbor jos, de Icar doborât din idealuri al eroilor ce se luptă din greu, din primii ani ai tinereţii cu vicisitudinile unei vieţi fără orizont. Titlul filmului se aşează plenar pe această idee. O incorporează în întregime. Încercările de a se ridica spre înaltul cerului sunt tot atâtea căderi simbolice. Îndepărtatele îndemnuri ale Pescăruşului Jonathan Livingstone de a tinde mereu spre înălţimi nemaivăzute, spre trăiri spirituale propovăduite de învăţătura zen (de pildă) sunt inexistente, nu-i ating, nu ajung până "la limita de jos a cerului". Unde este atunci adevăratul Pescăruş Jonathan Livingstone "care trăieşte în noi toţi", după cum spune "pilotul" Richard Bach? ne putem întreba. Totul e gri, ceţos şi promiscuu în jur. Camera subliniază cu asupra de măsură această atmosferă leşioasă, insalubră, apăsătoare. Se vede că regizorul şi-a făcut ucenicia în filmul documentar, deoarece ştie să creeze un cadru adecvat acţiunii şi personajelor sale prin filmări din unghiuri elocvente care nu lasă dubii asupra veridicităţii lumii supuse analizei.

Calităţile filmului (primul lungmetraj al lui Igor Cobileanski) au fost remarcate la ediţia din 2014 a premiilor Gopo unde a obţinut cele mai multe nominalizări, fiind răsplătit în final cu importantul calificativ "cel mai bun film de debut". Şi la TIFF a convins, atrăgându-şi mulţi fani.