Trimisă de către familie în New York cu speranţa că o să aibă parte de o educaţie pornind cu învăţarea limbajului semnelor, într-o şcoală specială pentru persoanele cu dizabilităţi, Olga este aruncată în metrourile din oraş ca să câştige bani din cerşetorie. De fiecare dată când suma câştigată este sub 100 de $, i se administrează şocuri electrice. Odată depăşită această etapă, Olga îşi duce sisific rutina de distribuire a cartonaşelor în valoare de 1 dolar, cu mesajul înduioşător de strângere de fonduri pentru ca ea să poată merge la şcoală. Totul se schimbă când Olga găseşte aruncat într-un coş de gunoi un pinguin din pluş. Acesta este elementul magic care o face pe Olga să trăiască în două lumi paralele - cea reală şi crudă a cerşetoriei şi cea imaginară şi magică a libertăţii - care pentru o scurtă perioadă de timp îi redau speranţa la o viaţă mai bună.
Noul ei prieten (imaginar) - Pinguinul - o învaţă pe Olga cum să vadă şi partea bună a lucrurilor, dacă îşi foloseşte mintea pentru a se simţi liberă în "colivia" în care era ţinută. Astfel ea fură din casa stăpânilor o parte din cartonaşe, pe care le vinde fără ştirea lor. Ajunge astfel să strângă mai mulţi bani, din care zilnic le oferă stăpânilor suma de 103 $, iar restul îi foloseşte pentru mici bucurii ale vieţii, cum ar fi o cană de cappuccino, un corn sau un lănţisor pentru prietenul ei din pluş. Visul frumos se destramă odată cu aplicarea unei noi pedepse de către stăpâni, în urma întârzierii sale la domiciliu. Ca pedeapsa să fie şi mai drastică aceştia îi ucid Pinguinul din pluş. Drama şi suferinţa pe care Olga le trăieşte în momentul respectiv o împing spre decizii extreme. Ideea de a-şi omorî superiorii (cu otravă pentru şobolani) este subit înlocuită de aceea a sinuciderii, ca o consecinţă a fricii pe care o poartă în suflet cu privire la siguranţa familiei sale (care ar putea fi ucisă la orice mişcare greşită a Olgăi). Însă şi acest gând sinucigaş cade, răpus în faţa credinţei catolice şi a speranţei ce izvorăşte de aici.
Dincolo de această poveste devastatoare, La voz de los silenciados este construit ca un strigăt mut, dar răsunător, al celor care sunt nevoiţi să se resemneze cu soarta exploatării şi a dezumanizării în faţa traficanţilor de persoane. Metoda jucăuşă prin care Maximón Monihan expune întreaga situaţie prin ochii inocenţi şi naivi ai unei copile, diminuează oarecum din gravitatea problemei şi, pe de altă parte, o face să lucreze mai bine în mintea spectatorilor (care nu sînt supuşi la un tratament cu şocuri narative). Modalitatea prin care Olga reuşeşte să refuleze întreaga penitenţă şi suferinţă prin care este obligată să treacă este fin nuanţată de puterea cu care ea face faţă unei lumi diferite de cea a ei - o lume în care sunetele şi cuvintele pot fi doar imaginate - prin simpla credinţă, despre care ea este convinsă că o protejează în orice situaţie.