În acest sens, competiţia internaţională din acest an a reunit atît filme provocatoare din punctul de vedere al viziunii propuse asupra limbajului cinematografic, cît şi filme conservatoare din punct de vedere stilistic, dar semnificative în ceea ce priveşte poveştile pe care diferitele scenarii le-au propus. To the victor go the spoils - este un principiu care desemnează puterea acordată în general cîştigătorilor. Însă, pentru că filmele din competiţia TIFF vor fi proiectate şi în ediţia de la Bucureşti, îi sfătuiesc pe cei care au de gînd să meargă la Cinema Studio şi la "Elvira Popescu" să vadă şi filmele care nu au fost premiate sau cele care au primit numai menţiuni. La ediţia din 2013, l-am auzit pe Cristi Puiu vorbind, în cadrul discuţiei de la TIFF Lounge, despre importanţa festivalurilor care au şi secţiuni în afara concursului. Aşa cum spune regizorul Aurorei, cinema-ul este o cercetare pe care oamenii o fac asupra vieţii. Mergem la festivalurile de film pentru că ne interesează această cercetare, întrebările şi răspunsurile pe care unii regizori le dau în filmele lor.
În acest sens, cred că meritul cel mai mare al selecţionerului Mihai Chirilov a fost de a include în competiţie filmul Peştele şi pisica, al regizorului iranian Shahram Mokri. Încercarea cineastului are în vedere un studiu inovator asupra timpului: Fish & Cat este un film despre timp. Este despre cum se poate crea o perspectivă în interiorul timpului şi, prin aceasta, se poate disloca timpul. Ceea ce m-a fascinat în producţia acestui film - spune regizorul - a fost stilul în care acesta a fost executat: insistenţa asupra unui stil de naraţiune ficţională în interiorul limitelor unui singur plan-secvenţă şi încercarea de a crea fisuri în timp pe parcursul acelui singur plan" (http://fishcat.net).
Ceea ce m-a uimit la Fish & Cat este faptul că premisele faptelor "reale" care au stat la baza filmului sînt total deturnate. Nişte studenţi s-au reunit în regiunea caspică a Iranului pentru a lansa zmeie. Lîngă locul în care aceştia şi-au construit tabăra locuiesc trei oameni care lucrează la restaurantul din apropiere. Aceştia caută carne pentru restaurant, iar în apropiere nu se află decît tinerii studenţi. Folosind un singur plan-secvenţă, filmul este inspirat din evenimente reale. Peştele şi pisica are la bază o ştire de ziar despre un restaurant care servea mîncare preparată din carne umană. Însă, mai mult decît oricare alt film, acesta nu poate fi sintetizat prin intermediul sinopsisului. Shahram Mokri a găsit inspiraţie în Arca rusă a lui Aleksandr Sokurov. Folosindu-se doar de mizanscenă şi eliminînd complet montajul, pelicula reuşeşte să comunice o perspectivă nonliniară în desfăşurarea "liniară" a unui singur plan-secvenţă. Planul lung şi continuitatea temporală asociate de obicei explorării realiste a realităţii devin uneltele creării unei perspective în interiorul timpului.
Coregrafia complexă a camerei creează breşe în timp, descoperind poveşti în interiorul poveştilor. Naraţiunea circulară, care pare să folosească elemente caracteristice ale filmelor de groază, devine astfel o cale de acces către viaţa cotidiană şi interioritatea personajelor. Acţiunea circulară a filmului începe la un restaurant condus de cei doi bucătari siniştri, Babak şi Saeed, pentru ca apoi centrul de interes al naraţiunii să fie mutat în apropierea unei păduri şi a unui lac pe malul căruia studenţii şi-au construit tabăra. În prima oră a filmului, Mokri se foloseşte de locurile comune ale filmelor de groază pentru a întinde o capcană spectatorului. Spre deosebire de filmele de gen, în care la fiecare 10 minute moare cîte un personaj, regizorul iranian nu arată nici o crimă în filmul său, din punct de vedere vizual actul de a ucide fiind total absent de pe ecran. Pentru a menţine convenţia planului-secvenţă unic pe tot parcursul filmului, personajele intră şi ies din cadru, în timp ce camera hand-held, operată de Mahmoud Kalari (director de imagine ale cărui colaborări includ Trecutul lui Asghar Farhadi şi The wind will carry us al lui Abbas Kiarostami), poate alege să îi urmărească. Îi cunoaştem în acest fel pe Kambiz şi pe tatăl său, despre care nu ştim dacă ar putea sau nu să fie victime. Pericolul este sugerat prin intermediul muzicii şi al sound designului, deşi povestea nu este explicită în acest sens. Deşi Mokri introduce anumite convenţii ale genului horror, el se abţine de la a arăta violenţa pe ecran. Regizorul iranian ştie foarte bine să creeze tensiune şi suspans prin mijloace vizuale şi extravizuale. Am în vedere scena în care Mina este ademenită de Babak în pădure pentru a repara o supapă care va preveni inundarea taberei.
În acelaşi mod îl cunoaştem pe Parviz, "obiectul obscur al dorinţei" mai multor fete, dintre care unele par să fie foste sau actuale iubiri. Un element de compoziţie suplimentar este adăugat naraţiunii: prin intermediul unui voice-over care punctează din cînd în cînd povestirea, ni se permite accesul la interioritatea şi gîndurile personajelor. Însă "observaţiile" comunicate pe această cale nu par să privească niciodată prezentul sau situaţiile actuale. În realitate, ele servesc intenţiei cineastului de a pune în imagine "vîrfuri de prezent şi straturi de trecut". Mokri ne arată caracteristicile cinematografice ale unui timp noncronologic, ale cărui straturi de trecut coexistă într-o Lume-Memorie şi care se contractă, în prezent, într-o imagine-gîndire. Pentru a reuşi să realizeze acest dans elaborat al mişcării, Mokri şi directorul său de imagine au cartografiat şi organizat geometric spaţiul locului său de filmare. Camera traversează mai multe cercuri de acţiune (perspective asupra timpului), pornind de la cel mai strîns şi ajungînd la cel mai extins. La fel ca în imaginile lui Escher, urmărirea unui parcurs permite schimbarea mai multor perspective în cadrul aceleiaşi imagini. În mod paradoxal, accesăm perspective diferite (dimensiuni) ale timpului, fără ca mişcarea şi variaţia sa universală să mai fie secţionate. Pe site-ul Observator cultural, puteţi citi interviul pe care i l-am luat lui Shahram Mokri.
Păstrînd atenţia asupra cinema-ului iranian, trebuie să amintesc filmul Paat / Cîinele, regizat de Amir Toodehroosta şi recompensat cu o Menţiune Specială a Juriului. Pentru un debut în lungmetrajul de ficţiune, Cîinele oferă publicului o viziune regizorală bine închegată. Perspectiva cîinelui şi tăcerea sa în faţa răului uman reprezintă timbrul luminos al unui film plin de candoare. Atunci cînd stăpînul său este înjunghiat, Paat stă lîngă acesta pînă a doua zi, fiind alungat numai cînd hingherii, înarmaţi cu arme de foc, vin să ucidă cîinii vagabonzi. În Teheran şi în alte state musulmane, cîinii sînt consideraţi animale "murdare". Rătăcit în oraşul plin de pericole, Paat este martorul unor întîmplări nefericite: o tînără este obligată să facă un avort de către amantul ei, o femeie vrea să îşi vîndă un rinichi pe piaţa neagră pentru a putea plăti operaţia fiului său bolnav, doi tineri dependenţi de droguri se ceartă şi se bat undeva la marginea oraşului, toate aceste episoade fiind separate de fragmente în care ecranul negru funcţionează ca o modalitate de abstractizare a imaginii. Paat este important pentru că regîndeşte "importanţa" actorului în alcătuirea povestirii cinematografice, o mizanscenă care evită ideea de film bazată pe star-system, interpretarea rolurilor umane fiind subordonată în mod irevocabil naraţiunii. Privirea tristă a cîinelui şi tăcerea sa indicibilă ar trebui să îi pună pe mulţi actori pe gînduri.
În mod neaşteptat, polonezul Tomasz Wasilewski a cîştigat Premiul pentru Cea mai bună regie, pentru filmul Floating Skyscrapers / Zgîrie-nori suspendaţi. Povestea este destul de simplă. Kuba, un tînăr care aspiră să fie un înotător de mare performanţă, trăieşte împreună cu mama sa, Ewa, şi cu frumoasa sa iubită Sylwia. Între antrenamente la sala de fitness şi ambiţiile sale de performanţă sportivă, viaţa sa pare a urma un parcurs obişnuit. Dincolo de aspectul şi atitudinea machistă, de relaţia heterosexuală cu prietena sa şi de exteriorul aparent imperturbabil, Kuba trăieşte o altă viaţă, ascunsă de ochii celorlalţi: se întîlneşte cu bărbaţi anonimi pentru a face sex în băile publice ale clădirii în care îşi desfăşoară antrenamentul. Cînd iubita sa îl duce la un vernisaj, Kuba îl întîlneşte pe Michal, un tînăr efeminat de care este imediat atras. Relaţia dintre Sylwia şi Kuba este destabilizată, deoarece acesta din urmă o abandonează ori de cîte ori îl sună Michal. Nu voi divulga mai mult din acţiunea filmului, însă nu pot remarca existenţa unor clişee, cum ar fi relaţia tensionată şi incomodă pe care Kuba o are cu mama sa. Dincolo de scenele fizice destul de îndrăzneţe, viaţa interioară şi psihologia personajului principal nu par să fie o prioritate pentru regizorul polonez.
Este evident faptul că intenţia regizorului şi motivaţiile sale au fost în primul rînd politice. Intoleranţa şi prejudecăţile machismului din lumea sportivilor, plasarea acţiunii filmului într-o Polonie catolică şi conservatoare devin evidente atunci cînd protagonistul întîmpină, frustrat, dispreţul celorlalţi. Dincolo de statement-urile politice mascate şi de master shot-urile bine orchestrate, filmul nu convinge în comunicarea diferenţei de la care se revendică. Din acest motiv, îmi este greu să înţeleg acordarea Premiului pentru Regie filmului Floating Skyscrappers, în condiţiile în care Fish & Cat impunea o viziune stilistică mult mai inovatoare, cu consecinţe reale pentru evoluţia limbajului cinematografic.
Trofeul Transilvania a fost acordat filmului Stockholm, regizat de spaniolul Rodrigo Sorogoyen. Anatomia relaţiilor dintre bărbaţi şi femei analizată prin intermediul unei aventuri de o noapte reprezintă miza acestui film spaniol, care confirmă talentul actriţei sale principale, Aura Garrido. Alături de Javier Pereira, aceasta a cîştigat Premiul pentru Interpretare. Ceea ce surprinde în cazul lui Stockholm este abilitatea de a înşela aşteptările spectatorilor. Filmul începe cu o conversaţie într-un club între doi bărbaţi, ocazie în care se rosteşte pentru prima oară cuvîntul "Stockholm". Un El (Javier Pereira) şi o Ea (Aura Garrido), iniţial nenumiţi: fără alte indicaţii şi fără o introducere, el declară că s-a îndrăgostit de ea. La început ea îl refuză, îi amendează intenţiile. El insistă, se dezbracă şi aleargă fără haine pe stradă. "Astfel, iubirea-i gata." Sorogoyen îi întinde o capcană spectatorului naiv, mulţumit să meargă la cinema pentru filmele care reiau la infinit formule clişeizate ale ideii de dragoste. O noapte este de ajuns: "E ciudat, şi n-am ce zice, dar ciudat aşa cum este,/ Face parte integrantă din a dragostei poveste". Macedonski ar fi putut scrie Noaptea de aprilie după o aventură de o noapte. Versurile sale exprimă foarte bine realitatea neaşteptată a unei situaţii apropiate de cea din filmul lui Sorogoyen. Stockholm merită văzut fie şi numai pentru interpretarea magistrală a Aurei Garrido, care o depăşeşte cu mult pe cea a partenerului ei de pe ecran. "Frumuseţea va fi convulsivă sau nu va fi deloc." Interpretarea actriţei spaniole te face să crezi că Breton a scris aceste cuvinte tocmai pentru ea: fragilitatea personajului este exprimată atît prin intermediul cuvintelor, cît şi prin postúrile şi gesturile propriului corp. Finalul neaşteptat dă o cu totul altă semnificaţie jocurilor de putere dintre bărbaţi şi femei.
Filmele din competiţia internaţională vor fi prezentate şi în cadrul ediţiei TIFF Bucureşti. Dintre acestea, Still Life, cîştigătorul unui Premiu al Publicului, nu trebuie ratat. M-am bucurat să regăsesc mai multe filme digitale în competiţia oficială. Este evident că acesta este viitorul cinematografului. În cîţiva ani, filmarea digitală va reuşi să dubleze perfect lookul filmului de 35 de mm. Dacă e bine sau rău, numai timpul va putea confirma acest lucru. În 2014, filozofia Festivalului Internaţional de Film Transilvania a fost de a deschide diferitele secţiuni către un public mai numeros, încercînd să păstreze un echilibru între mainstream şi cinefilie. TIFF Bucureşti va avea loc la Bucureşti, în perioada 10-19 iunie 2014.
Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2014 aici..