Filmat în alb-negru, alegere care ar fi trebuit să evidenţieze empatic suferinţa acelor oameni şi perioada datată, patimile tipice prin care trec împrizonieraţii: în cazul de faţa, lipsite de orice fel de demonstraţie dramatică, evocatoare de suferinţă. În fapt, suferinţa nu răzbate dincolo de paginile închipuirii scenaristice. Interpretări lemnoase, dialoguri şi replici puse cu mîna, conjucturi la fel, oameni ale căror voci par să vină dintr-o cavernă (mă mir că au fost complet lipsite de ecou, aşa cum se obişnuieşte în cinematografia românească, atunci cînd sunetul nu este înregistrat în priză directă!) - în fine, o dramă insipidă şi, dintr-o dorinţă inexplicabilă de a cuprinde cît mai multe aspecte şi personaje, o poveste dezlînată şi lipsită de concentrare.
Despre filmul-document al lui Mărgineanu nu spun neapărat că e obosit, retoric, lipsit de inventivitate şi / sau posesor, mai mult sau mai puţin voit, al unor scene repetate pînă la exasperare, încît poţi avea lesne impresia că este una singură, filmată din mai multe unghiuri şi distanţe, ci că, pur şi simplu, este nul în zona acelor drame în care fraţii de suferinţa de pe un ecran ar trebui să-ţi stimuleze simţurile şi sensibilitatea.
Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2014 aici..