Fragilitatea alterităţii radicale - Återträffen / The Reunion la TIFF, 2014

Câştigătoare în 2014 a două premii Guldbagge (Suedia) pentru Cel mai bun film, respectiv Cel mai bun scenariu, Återträffen / The Reunion aduce la ediţia din 2014 a TIFF-ului o poveste dramatică a ceea ce înseamnă să deţii poziţia de alteritate radicală în societate. Adică - să fii altfel, neînţeles şi neacceptat de cei din jur. În ipostaza de regizor şi de actor principal al filmului Återträffen / The Reunion (prezentat în secţiunea Ochi pentru ochi), Anna Odell interpretează rolul unei tinere artiste care, ca răspuns la faptul că nu a fost invitată la întâlnirea de 20 de ani de la absolvirea liceului, organizată de colegii ei, hotărăşte să realizele un film pe tema reuniunii de clasă. Iniţiativa ei ar putea să aibă alura unui gest nobil şi jucăuş, dacă nu ar fi folosită ca un pretext pentru a-şi striga durerea de a fi fost marginalizată şi umilită în anii de liceu, atît de colegi cât şi de profesori. De aici apare şi deruta spectatorului care descoperă în ficţiunea pe care aceasta o regizează - iar mai apoi le-o prezintă celor câţiva colegi de clasă care se încumetă să îi accepte invitaţia de a viziona noul ei proiect - crudul adevăr pe care regizoarea l-a expus într-un mod subtil în film; şi anume faptul că indiferent de timp, alteritatea radicală nu îşi modifică poziţia de ne-asimilabil (ea neputând fi metamorfizată în celălalt, în cineva pe care eu-l social să îl poată accepta şi înţelege).

Faptul că Anna Odell decide să scoată la lumină întreaga ei suferinţă din liceu, abia după două decenii de tăcere, revelează un dublu sens al filmului. Primul este, după cum am spus deja, acela al poziţiei de alteritate radicală pe care Anna o deţinea în adolescenţă şi pe care în viziunea colegilor continuă să o deţină (poziţie confirmată în optica lor de noul film realizat de aceasta), iar cel de-al doilea sens priveşte trauma (refulată parţial), care în momentul reintrării în mediul iniţial - chiar dacă peste ani, - se re-declanşează.

Departe de a transforma filmul într-un caz clinic, în gestul Annei de a pune în scenă un film despre o reuniune de clasă - ca o terapie de grup -, observăm cum funcţionează mecanismul de autoapărare şi de autoconservare a alterităţii radicale. Respinsă şi neacceptată de mediul social şi educaţional pe care liceul i l-a oferit, Anna se izolează în mod (in)conştient în adolescenţă, tânjind în acelaşi timp să fie totuşi remarcată şi integrată în grupurile de "elită" ale clasei. Paradoxală în evoluţia filmului este şi viziunea Annei cu privire la foştii ei colegi, pe care acum încearcă să îi înţeleagă în mod individual. Animozităţile, ura, dezgustul şi revolta care constituiau motivul suferinţei psihice, iar ocazional şi fizice ale Annei în anii de liceu, fac obiectul unui strigăt de alarmă universal al celor care se află sub semnul alterităţii radicale. Mecanismul de modelare a individului în parametrii unei uniformizări a personalităţii încă de la vârste fragede subliniază impasul pe care societatea contemporană îl are în raport cu individul, pe care îl consideră valoros doar dacă este capabil să se dezică de sine şi să se transforme într-o proiecţie grotescă a (pseudo-)valorilor universale ale culturii de masă.

Tema artistului neînţeles este reluată în film într-un mod caricatural şi pamfletar, dat fiind faptul că în loc să se rupă de mizeria traumei adolescentine, Anna caută să se (re)întoarcă la locul faptei asemenea unui detectiv - care (re)deschide pentru a investiga dosarul unui deţinut închis 20 de ani în temniţa rece a ignoranţei, a neînţelegerii şi a umilinţei sociale - în căutarea adevărului. Acest itinerar masochist care o obligă pe Anna să retrăiască - sub forma amintirilor montate în propria-i peliculă - traumele adolescenţei scot la iveală un set de raţionamente şi fundamente critice pe care Anna, deşi le-a intuit, nu şi le-a recunoscut decât la nivel de ficţiune. Astfel, aflarea adevărului, a ceea ce colegii ei au crezut şi continuă să creadă despre ea, sunt expuse într-un mod subtil şi deconstructivist. Ea caută în aceeaşi măsură o redescoperire a sa într-un dublu orizont, care o poartă în mod constant între două lumi paralele - aceea a trecutului şi aceea a prezentului.