Observator Cultural / iunie 2014
Cum ar fi scris Arghezi astăzi o cronică despre Art Safari, pavilionul de artă instalat temporar într-un cort, în vecinătatea Ateneului Român, Ateneu despre ale cărui expoziţii de artă Arghezi simţea nevoia să scrie pamflete? Sau cum l-ar fi ironizat Tonitza, caustic (un Tonitza care, în 1927, se întreabă: "Ce vă tot încurcaţi cu artiştii? Mai bine facem un cabaret. Vom avea mosafiri corpolenţi - şi veniturile s-ar înzeci")? Arghezi, pătimaş, ţine cronică de artă, cu intermitenţe, de-a lungul a peste 55 de ani, judecă fulgerător Tinerimea Artistică, Saloanele Oficiale, etichetează acid artişti minori; Tonitza, în schimb, e şi mai dur, mai puţin descriptiv, mai ascuţit. Textul care încheie volumul de cronici de artă al lui Arghezi, scris în 1961, se intitulează Pictorul Grigorescu. Post Scriptum. Aici, poetul ne mărturiseşte că, odată ce cartea sa de artă a fost alcătuită, el a fost îndemnat să intercaleze "între notele de acum zeci de ani, numele premergătorilor Aman, Andreescu, Tătărăscu şi Grigorescu - fără nici o noimă, subt cuvînt că lipsesc din ele, ca şi cum aş fi primit sarcina didactică a istoriei picturii". Replica lui Arghezi vine pe loc: cronicile sale sînt ale momentului, ale expoziţiilor văzute, trăite şi "nu tolerează reveniri tardive, adaose şi umpluturi". Ne oferă, totuşi, o descriere a bătrînului Grigorescu, de final apoteotic pentru întreaga sa carte de artă: un Grigorescu niciodată singur în expoziţiile lui, "acaparat şi confiscat de un celebru epigon, poetul Vlahuţă, a căruia prezenţă tenace îi displăcea şi artistului, iritat de o rîvnă excesivă". Cele mai bune tablouri intrau automat în proprietatea lui Vlahuţă, poet care va publica, "pe cheltuiala Ministerului Instrucţiei Publice", un masiv volum ilustrat Grigorescu, tocmai pentru "o valoare comercială sporită", iar restul lucrărilor obţineau imediat cartoane albe cu men - ţiunea "rezervat" sau "vîndut". 

Art Safari - un titlu neinspirat

Cronicar de artă al vremurilor noastre, care scrie despre ce vede şi nu din "hîrţoage şi studii" (iarăşi citat din Arghezi), am vizitat Art Safari, "primul pavilion profesional şi public de artă, destinat deopotrivă artei de patrimoniu şi artei contemporane din România", cu lucrări de pictură şi sculptură, design şi obiecte de colecţie, sponsorizat de Deutsche Bank şi organizat de "S.C. Art Safari S.R.L.", ce a avut loc între 22 şi 25 mai 2014 la Bucureşti. Un text întreg s-ar putea scrie numai din contemplarea titlului: e o glumă? E ignoranţă, necunoaştere? Sinceritate pînă la cinism, sfidare? Titlul e - eufemistic spus - neinspirat; întrebările de tipul "cine e vînătorul?" şi "cine e gazela?" au apărut pe loc. Activitate colonială, safariurile ar merita cît mai curînd să fie total interzise. La pavilionul de artă din Bucureşti (Bucureştiul e o componentă importantă în întreaga schemă, acest "Mic Paris" - sintagmă ofilită, adaug eu -, cum ne amintesc organizatorii), am asistat, pe de-o parte, la un safari tradiţional (cu artă contemporană de vînzare), dar şi la unul fotografic (foarte la modă astăzi: explorezi şi fotografiezi animalele sălbatice) destinat artei de patrimoniu, venită de la Muzeele de Artă din oraşe ca: Baia-Mare, Timişoara, Tîrgu-Mureş, Constanţa, Galaţi. Mai e ceva: pentru cei din lumea artei, "art safari" e un nume deja existent - este vorba despre o serie de documentare realizate de jurnalistul englez Ben Lewis.
 
Pe scurt, în Art Safari, Lewis (şi umorul britanic by default) vînează artiştii contemporani cel mai bine cotaţi şi realizează propria lui expertiză. Mai trebuie să adăugăm că Ben Lewis a realizat, în 2002, un documentar despre cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, intitulat The King of Communism: The Pomp&Pageantry of Nicolae Ceausescu. Trecînd peste nume (de fapt, mi-e imposibil să o fac şi continui să mă întreb de ce nu a putut el fi botezat altfel), Art Safari s-a aşezat, pentru patru zile, în Piaţa "George Enescu", în faţa Palatului Regal, acolo unde se află Muzeul Naţional de Artă al României. Art Safari e, în mic, un început de tîrg de artă la Bucureşti, finanţat de o bancă şi organizat de o casă de licitaţie. Un început în care organizatorii pare că au dat tot ceea ce puteau ei deja, într-un discurs al superlativelor, al clişeelor, al cifrelor: "Vreţi să vedeţi cum arată 3-3,5 milioane de-aproape?". Tăietorul de lemne de Camille Pissarro, estimat la această sumă de Casa Sotheby's, putea fi "admirat" în cortul Art Safari. Întreg evenimentul îmbrăcat într-o campanie publicitară destul de agresivă în oraş, al cărei mesaj principal era că arta e cît se poate de deschisă şi la îndemîna publicului. Zona de artă contemporană s-a păstrat într-un registru al mediocrului, în care ochiul clipea brusc atunci cînd vedea rame de vînzare, articole de consignaţie şi pereţi tapetaţi cu lucrări care, în mod normal, şi-ar fi putut găsi locul doar într-o expoziţie de sfîr - şit de an universitar, într-o şcoală particulară de artă unde totul e posibil. Cu cîteva excepţii benefice (de exemplu, Galeria Posibilă sau Victoria Art Center) şi cu multe absenţe regretabile, dar de înţeles (de galerii cu tradiţia tîrgurilor internaţionale de artă şi care au refuzat să intre în acest joc al pavilionului-tîrg de artă), Art Safari e, pînă la urmă, la fel de ostil ca orice alt tîrg din lume. Tîrgurile au devenit locurile prin excelenţă exhibiţioniste: trebuie să ştii cînd să închizi ochii şi să ştii - dacă nu te-a cuprins deja sindromul Stendhal pe dos - cînd să îi deschizi.
 
Sectorul "Patrimoniu" al lucrărilor aduse din muzee din toată ţara - şi, ne spun organizatorii, fără probleme de securitate sau microclimat, deşi am simţit pe pielea noastră (de pînză şi uleiuri) căldura acelor zile toride şi aerul sufocant - constituia cu adevărat zona de artă. Expoziţia Grupului celor patru, expoziţia Balcicului, a lui Ţuculescu, pentru a da doar cîteva exemple, erau nu doar îngrijit curatoriate, ci, mai mult de atît, ofereau ima - ginea unor lucrări excepţionale în sine. Dar aici intervine ruptura: organizatorii ne spun că, prin această expunere, nu vor doar să arate originile artei româneşti moderne (origine recentă, de altfel), ci îşi doresc să educe publicul, să unească, nu să dezbine, să arate "de unde venim şi unde sîntem astăzi cu arta", "ce s-a întîmplat cînd arta românească a început să mişte", misiune cît se poate de nobilă pentru marele public, dar şi cît se poate de problematică. Iar tu, ca vizitator, te laşi furat de operele unui Pallady şi pierzi din vedere ansamblul. Altfel spus, nu vezi savana de vînat. Nu vezi că: muzeele, obediente, dornice să aibă în sfîrşit vizitatori, s-au livrat, la pachet, cu tot ceea ce e mai bun şi s-au închis în diorame de Antipa. S-au instalat sub lupa colecţionarilor şi, vrînd-nevrînd, şi-au pus singure eticheta de "rezervaţie". Ceea ce e cel mai trist, probabil, e faptul că tot acest pavilion cu standuri aparţinînd muzeelor a reuşit să se realizeze, că muzeele - aflate nu departe de abandon - au intrat în acest joc al tîrgurilor de artă; că au acceptat, fără remuşcări, să ia un loc în cort şi să hrănească marele vis al cuceritorului, care are "toată lumea la picioare", în loc să ocupe cea mai frumoasă clădire de patrimoniu din centrul oraşului lor. 

Ce va urma?

Argumentul altor tîrguri de artă din lume care dedică şi ele spaţiu "marilor maeştri" (chiar dacă acolo e vorba de un Rembrandt, bunăoară) nu e relevant. Să încercăm să lăsăm deoparte "modelul occidental" ca reper ultim care nu ne mai lasă loc pentru alte replici, discursul maniheist bun / rău, Vest / Est e depăşit. Ar trebui tot mai mult să ne plasăm în prezentul nostru cultural, să-i vedem hibele, să căutăm un răspuns la întrebări care vizează soarta patrimoniului, a muzeelor de artă, a finanţării acestora. Să nu contemplăm pasiv un pavilion de artă ca Art Safari (în sălbăticie trebuie să-ţi ascuţi pornirile agresive), ci să ne întrebăm care sînt următorii paşi, ca să-i prevenim. De ce Art Safari, pe fondul unei extraordinare fragilităţi (aproape de disoluţie) a sectorului public şi a banului public? Ce va urma? Aş fi apreciat cu adevărat dacă secţiunea "de patrimoniu" ar fi înlocuit prezenţa tablourilor cu un spaţiu al discuţiilor, al dezbaterilor, în jurul adevăratelor probleme ale acestor muzee; şi nu ieşirea la înaintare cu "osemintele" maeştrilor, altfel spus, să vedem un safari cu fotografii, nu cu originale într-un cort. Dar probabil că acest tip de punere a problemei nu ar fi putut să le aparţină lor. Ultima zi de Art Safari a coincis cu alegerile pentru Parlamentul European. Pe o reţea de socializare, a apărut următorul îndemn: "Poate nu v-aţi hotărît dacă mergeţi au ba la vot, dar la Art Safari, pavilionul de artă, e musai să ajungeţi". Tocita luptă între datorie şi pasiune.

1 comentariu

  • Despre ART SAFARI
    Cornelia Topală, 25.06.2014, 12:25

    Cu toate defectele analizate în articol si cu care sunt partial de acord, mie mi s-a părut important că arta plastică a fost adusă în atenția publicului larg, că muzee din provincie cărora nu le calcă NIMENI pragul cu zilele, săptămânile și chiar lunile (muzeograful de la Muzeul de artă din Târgu Jiu era să leșine de fericire când m-a văzut acum un număr de ani) au arătat că există și că posedă un patrimoniu remarcabil.
    Am regretat absența sau prezența prea sporadică a unor artiști minunați ca, de exemplu, Ion Sălișteanu, Horia Bernea, Vasile Grigore și mulți alții.

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus