Descinderea în teritoriu se face ex abrupto în sistemul educaţional din China de azi, ţara cu dezvoltarea economică cea mai spectaculoasă din ultimii ani. Ce stă la baza acestui miracol economic şi nu numai? Pregătirea pentru performanţa la superlativ. În această direcţie, cuvântul de ordine este competiţia. Imaginile şi interviurile cu elevi şi pedagogi vorbesc despre coşmarul lumii competitive. E vorba despre sufocarea / surmenarea elevilor prinşi în sistemul educaţional "ca un hamster într-o roată", după cum se exprima unul dintre respondenţi. De fapt, învăţământul chinez este văzut ca vârf, în lumea contemporană, al maşinăriei de distrugere a creativităţii şi libertăţii individului. Semnalele de alarmă trase la începutul procesului de robotizare a omului viitorului se pare că n-au avut niciun ecou. Consecinţele alarmante ale acestui proces sunt analizate în Alphabet pe îndelete. Filmul înfierează, de pe poziţii argumentative, sistemul educaţional internaţional actual. Elevii se plâng de surmenaj intelectual, după ore iau meditaţii, n-au timp liber, sunt nemulţumiţi pentru că sistemul îi transformă în automate şi unii, inevitabil, clachează. Perspectiva nu e deloc încurajatoare.
Întorşi în bătrâna Europă, realizatorii documentarului interoghează un pensionar care îşi deplânge "cariera penibilă" de dascăl nevoit să instruiască în mod conformist. El se erijează în iniţiatorul unei "şcoli altfel" pentru a recupera la bătrâneţe energiile creative ale copiilor, neglijate de-a lungul unei cariere didactice. Aceste energii creative obturate sunt comparate semnificativ cu seminţele din deşertul numit Valea Morţii din America. Pentru că acolo nu plouă nu e nici vegetaţie, dar seminţe purtate de vânt sunt. Când, după zeci de ani, a plouat în sfârşit, a apărut vegetaţia. Aşa e şi cu latenta creativitate a tinerilor. Spre luare aminte, Erwin Wagenhofer introduce datele unui studiu referitor la capacităţile creative. Urmărind cuantumul de genialitate la diverse categorii de vârstă, se arată că între un an şi patru ani 98% din copii sunt virtual geniali. Între cinci şi paisprezece ani rămân 35%, iar între cincisprezece şi 24 de ani abia dacă mai sunt 2%. Poate că cifrele nu le-am reţinut exact, dar proporţia e elocventă în sine. Gena educaţiei trebuie să se îmbine cu arta de a preda ca să stimuleze creativitatea adormită. Se optează pentru zdrobirea sistemelor educaţionale şi pentru o societate fără concurenţă în viitor. Am putea spune: nişte utopii în stare să-i entuziasmeze pe dascălii din învăţământul vocaţional.
Radicalismul acestui punct de vedere nu poate fi însă îmbrăţişat în ansamblu. Cu discernământ şi aplicaţie, se poate accepta reforma enunţată şi vehiculată vehement în film, dar numai pentru o parte din sistemul educaţional. Atât. Restul se pare că trebuie să rămână în forma instituţionalizată blamată. Totuşi, filmul prezintă în chip de reuşită desăvârşită profilul unui tânăr care s-a autoinstruit în suficientă măsură încât să fie, cu adevărat, un tip cultivat. Până la ce nivel, nu contează, par a spune susţinătorii modelului. El a avut parte de o copilărie fără şcolarizare, deliberat promovată în cadrul unei familii de intelectuali liberali. Multiplicarea modelului devine însă dificilă şi riscantă. Nu toţi autodidacţii au ajuns la înălţimea lui Gorki, Istrati, Jack London sau Walt Whitman. Dar o slăbire a chingilor din învăţământul competiţional s-ar impune în condiţiile actuale, mai ales atunci când avem în vedere copii cu dizabilităţi ce nu pot fi incluşi în competiţiile-stas. În acest punct, filmul face o reverenţă în faţa unui tânăr universitar cu Sindromul Down care, în ciuda handicapului său, a urcat treptele titlurilor universitare, făcând din el un exemplu de ambiţie şi tenacitate.
Atunci ce facem cu cei ce au Sindromul Down? Îi considerăm rebuturi în industria robotizării speciei sau îi integrăm într-un sistem armonios, dar mai lax? La aceste întrebări caută răspunsuri un alt documentar prezent la TIFF 2014: Nevoi speciale / L'amore secondo Enea / The Special Need (Germania - Italia, 2013). Realizatorul filmului, Carlo Zoratti, intră în intimitatea protagonistului ales ca subiect, Enea Gabino, un tânăr autist de 29 de ani, care vrea să-şi găsească o prietenă / iubită sau o parteneră de sex. Decriptarea stărilor lui Enea este dură, deşi tinde spre comic suav. E limpede că integrarea sa socială se face la nivel de intelect cu mari eforturi şi încurajări din exterior. Latura ce ţine de afecte şi senzualitate rămâne un deziderat greu de atins, un vacuum sensorial. Carlo şi Alex, prietenul său, pornesc prin Europa ascunsă ochiului comun să-i găsească o parteneră lui Enea. Drumul celor trei (plin de speranţe la început) dezvăluie un imens vid pavat cu frumoase intenţii. Pare o necesitate doar enunţată, imposibil de recuperat efectiv. Instituţiile de profil vizitate nu-l scot din amorţeala iniţială. Compasiunea străpunge jovialitatea aparentă.
Pe linie evolutivă, Enea din L'amore secondo Enea îl reprezintă oare pe robotul marginalizat, ajuns la o stare avansată de disfuncţionalitate din cauza unui sistem educaţional prea dur impus şi perpetuat de secole? E o întrebare ce ar trebui să ne pună pe gânduri. Pe noi şi pe responsabilii iniţiatori ai sistemelor educaţionale de azi. Şi iar mă întorc la Alphabet ca la o breşă salvatoare. Omenirea e obosită, îmbătrânită? Tinerele vlăstare se nasc surmenate de greul învăţăturii acumulate de generaţiile trecute? Cum trebuie învăţat alfabetul supravieţuirii în economia militarizată de azi? Iată ce întrebări ai stârnit în mine, documentarule!