Am intrat în Sala Palatului ca într-o sufragerie uriaşă aparţinând unui împătimit al genului: pian, noptieră, multe chitare, bibelouri, lumină puţină şi caldă. Atmosfera întregului concert a fost o fuziune neobişnuită între intimitatea unei adunări de sufragerie cu prieteni pasionaţi de muzică şi energia unei săli de peste 4.000 locuri, pline.
Totul era cu atât mai personal, cu cât Hugh Laurie ne povestea între piese istoria fiecărei melodii şi motivul pentru care este importantă pentru el. O făcea când în stil stand-up comedy, când serios şi impresionant, când într-un amestec emoţionant între cele două. Cei şapte colegi din The Copper Bottom Band păreau să-i împărtăşească pasiunea - cele două doamne de la backing vocals (Gaby Moreno, cu vocea incredibilă de jazzistă de anii '30 şi Sista Jean, cu căldura cântăreţei de gospel), contrabasistul, percuţionistul, chitaristul, trombonista şi saxofonistul. I-am enumerat pe scurt, pentru că aproape fiecare dintre ei ştia să cânte la cel puţin încă un alt instrument.
Am identificat reinterpretări realizate în acelaşi timp cu respect pentru original şi cu o notă profund personală, pe care le-am apreciat mai mult decât pe o simplă copiere fidelă a unor melodiile vechi. Mă bucur când văd un artist atât de impresionat de munca altuia, încât alege să o preia şi să o traducă adecvat sieşi. Prin urmare, la concertul ăsta, am avut motive de bucurie constantă.
Hugh Laurie nu are o voce excepţională şi ştie asta. Nu a ezitat să cedeze deseori locul colegelor de la backing vocals, care au făcut o treabă excelentă. Principalul scop al spectacolului părea să fie ca totul să iasă aşa cum trebuie, mai degrabă decât ca solistul să culeagă laurii.
Melodiile vesele erau contagioase. În funcţie de nivelul la care priveam în sală, vedeam capete bâţâindu-se, umeri şi spinări săltând sau picioare care trepidau, abia controlabil. Parcă toţi cei din sală erau făcuţi din jeleu. Când ni s-a propus "How would everybody feel about getting up on their feet?", reacţia a fost una de uşurare generalizată şi instantă. Melodiile triste ne trimiteau fiori incontrolabili pe şira spinării şi ne făceau să privim în gol.
De fapt, e greu să separ melodiile vesele de cele triste (blues-ul le cam combină), senzaţia de intimitate de cea de apartenenţă la un grup uriaş, amuzamentul de înduioşare. În asta rezidă elementul special al concertului - mi-a servit în combinaţii improbabile, dar inspirate, feţe opuse ale aceleiaşi realităţi: muzica făcută din drag pentru muzică.
Am venit de la concert încântată ca după o seară petrecută în sufrageria unui prieten. Ascultasem timp de peste două ore "feel good music", atât de feel good, încât a reuşit să mă seducă total şi să mă oprească de la a mă gândi la orice altceva în afară de "I feel so good, I'll be glad when I get the blues."