Plouă mărunt, mult şi rece pe acoperişul bisericii din Văliug. Nori insistenţi acoperă, de trei zile, Gărâna Jazz Fest din Poiana Lupului. A 18-a ediţie a festivalului (2014) are un line-up atât de bun, că i-a convins pe mulţi jazzişti şi curioşi să nu se dea bătuţi în faţa prognozei meteo foarte, foarte, pesimiste.
Maşini cu numere de Bucureşti, Sibiu, Germania sau Timişoara frânează aproape de uşa de la intrare. Un tip cu cioc trage relaxat dintr-o ţigară de foiţe. Scoate fum şi abur ca o locomotivă care aşteaptă concertul Exit Oz. Curentul a venit de câteva minute şi tehnologia începe să îşi facă de cap cu sound-check-ul trupei din Timişoara. Sunt patru muzicieni: Dorothea Iordănescu - clape, voce; Sebastian Hamburger - tobe; Alexandru Iovan - saxofon, voce şi Ovidiu Zimcea - electronice, bass, voce.
Jazz-ul ca o poveste
Un copil iese pe jumătate, cu picioarele afară, de sub şalul mamei lui. Stau pe covorul grena din mijlocul bisericii greco-catolice din Văliug. Un fotograf tulbură freamătul saxofonului cu click, click, click, click şi basistul face semne sunetiştilor să umble la butoane.
O fată înaltă, subţire ca un fluier, se leagănă pe ritmul clapelor pe care le apasă şi le mângâie lângă o statuie cu Fecioara Maria fără prunc.
Mulţumim. Vom cânta "She drove me mad."
Şi cântă. Îl văd pe un băiat gol, într-o cameră albă de spital. Dansează cu degetele de la mâini în aerul traversat de două raze de soare. Le plesneşte ca pe contrabas. Rămâne sub geam, împietrit câteva minute. Geamul e înalt, înalt şi nu reuşeşte să ajungă la pervaz. Se rostogoleşte dintr-o parte în alta a camerei şi trece brusc, des, la fiecare fragment instrumental accentuat, de la chip liniştit la chip înspăimântat.
Cu albumul acesta, "Împământenit", am avut probleme cu împământarea, spune Ovidiu Zimcea către cei cam o sută de oameni care ascultă primul concert din a treia zi de festival. Melodia asta m-a înnebunit pentru câteva minute.
Oamenii ies din biserică şi se grupează pe maşini, să meargă "La Răscruce", unde începe alt concert.
Când ajung în curtea restaurantului, pianistul îşi strânge ultimele lucruri. Oamenii stau deja la mese, beau cafele şi îşi dau veşti despre vreme. Soarele îşi face un ochi de senin printre nori şi bate tobele sufletelor noastre recunoscătoare, cu raze, până la apus.
Pelerine şi jazz
Sute de pelerine lucioase stau în faţa unei scene pe care sunt desenaţi brazi verzi, verzui şi cer senin. Ploaia s-a oprit de o oră, dar oamenii rămân pregătiţi pentru norii negri. Luna se arată aproape plină, după câteva zile în care nu s-a arătat deloc. Pe scenă, Kimmo Pohjonen spune o poveste în care sunetul acordeonului pare a fi o uriaşă dilemă. Finlandezul dansează cu instrumentul şi oamenii se apropie de scenă de parcă ar vrea să înţeleagă limba lui, care pare de pe altă planetă. Lumini albastre, orbitoare şi roşii schimbă la fiecare câteva secunde lumina de pe fruntea, fusta brodată şi muşchii lui Kimmo. El bate, bate, bate palmele de mar-mar-marginile acordeonului şi se opreşte brusc. Oamenii aplaudă şi fluieră. Din muzician ies aburi.
The Crimson ProjeKCt. Rock'n'jazz
Vocea lui Adrian Belew, pe ritmul liniştit al unui bas cald, acoperă oamenii de pe băncile făcute din trunchiuri de copaci mari. De sub plapuma asta de jazz care se răzvrăteşte în rock, unii scot nasul în ploaie şi tresar ca dintr-un vis în care căzuseră de la începutul concertului The Crimson ProjeKCt.
Pe margini, câţiva oameni mănâncă pâine cu ceapă, alţii beau ceai îmbunătăţit cu vişinată, tăcuţi, ca la o lecţie de viaţă, în care muzicienii sunt profesori fără să ştie şi toţi din public învaţă noi feluri în care muzica leagă şi dezleagă oameni.
Gărâna e un fel de a fi
E nămol peste tot şi oamenii îl calcă împăcaţi. Vremea foarte proastă şi jazz-ul care a ridicat aburi din ceaiuri şi negi de mirare pe pielea de găină s-au combinat ca două culori: una caldă, una foarte rece şi au pictat un tablou plin de corturi, oameni din multe locuri care explorează Munţii Banatului, muzicieni care, după ce bucură mii de urechi şi suflete, au mereu de prins un avion.
Am venit la Gărâna cu speranţa că o să mă refugiez în soare, între brazi şi în muzică. Nu a fost aşa. În loc de soare, m-a înseninat ploaia, în dimineţile în care îmi testa cheful de jazz cu ropote calde. În loc de brazi, am văzut mulţi aluni, ciuperci, muşuroaie înalte, nori grei, foarte grei şi întunecaţi, vacile localnicilor şi corturile inundate de apă ale vecinilor de poiană. Şi, în loc de muzică în care să mă refugiez, a fost muzică în care am ieşit la suprafaţa mea şi am înţeles lumea de la înălţimea vârfurilor de munţi pe care le-am atins cu gândul prin ceaţă, raze şi noapte albă.
(foto: Mircea Albuţiu)