Un spion delabrat şi un actor mare - A Most Wanted Man

Ultimul rol cărnos pe care a apucat să-l facă regretatul actor american Philip Seymour Hoffman a fost acela al unui antierou tipic de-al romancierului britanic John le Carré. Adaptat după romanul omonim publicat de le Carré în 2008 (tradus la RAO sub titlul Cel mai vînat om din lume), A Most Wanted Man e plasat la Hamburg, unde Mohamed Atta a pregătit atentatele de la 11 septembrie 2001 şi unde personajul lui Hoffman, un neamţ pe nume Günther Bachmann, conduce în prezent o unitate antiteroristă paralegală, veşnic bombănită de securiştii oficiali şi de colegii lor transatlantici. Atunci cînd în port apare un tînăr cecen de religie musulmană (Grigori Dobrighin sau - ortografiat ca pe genericul filmului - Grigoriy Dobrygin), cu ochii arzînd ca de febră şi cu o scrisoare către un bancher local (Willem Dafoe), împuternicindu-l să retragă o mică avere, "serviciile" oficiale l-ar umfla imediat ca posibil finanţator de viitoare atentate; Günther, însă, îl consideră mai util ca momeală - poate chiar neprihănită - pentru un presupus tero-finanţator de talie mare (Homayoun Ershadi), pe care de mult încearcă să-l scoată dindărătul paravanului său (dacă despre un paravan e vorba) de filantropie şi mahomedanism moderat. Răbdarea asta e una dintre trăsăturile care fac din Günther un maestru-spion de şcoală veche, din spiţa lui George Smiley - cea mai iconică dintre figurile de Război Rece imaginate de le Carré. O altă asemenea trăsătură e umanismul său: capacitatea de a recunoaşte îndreptăţirea unui inamic, importanţa pe care o acordă cuvîntului dat, efortul său de a proteja nişte inocenţi - sigur, după ce tot el i-a folosit ca pioni în jocuri de spionaj. În fine, o altă trăsătură e anti-glamourul vieţii personale: respiraţia îngreunată de burduhănoşenie şi de fumatul continuu, singurătatea sexuală, tropismul pentru fast-food-uri şi pentru bodegi de subterană - "Sînt un om de peşteră", i se descrie el unui colege americane (Robin Wright), a cărei autoprezentare foarte pusă la punct, corporatist-eficientă, robotic-lucitoare, scoate şi mai mult în evidenţă atît neîngrijirea lui insalubră, cît şi viziunea lui moralmente complexă, de-a dreptul tragică, asupra războiului în care luptă amîndoi.

Aşa cum e folosit de către regizorul olandez Anton Corbijn, Hamburgul e un port potrivit pentru această balenă hîrbuită, crescută parcă în apele Războiului Rece: prezenţa imigranţilor turci (care-l adăpostesc pe tînărul cecen) şi o scurtă descindere într-un club (unde Günther filează şi pierde un cuplu de tineri) îl recomandă ca pe un oraş modern, dar cerurile lui înnorate, podurile şi feriboturile lui rămîn la fel de prielnice spionajului de modă veche - întîlniri furtive între bărbaţi în impermeabile, un spion şi o spioană prefăcîndu-se că se sărută ca să nu-i trezească suspiciuni persoanei urmărite etc. - ca la începutul anilor '60, cînd le Carré, pe-atunci el însuşi spion (britanic), a fost pentru scurt timp postat acolo. De fapt, în pofida respecializării lui le Carré în conflictele lumii de după '89 şi mai ales de după 2001, plot-ul tipic de roman de-al lui s-a schimbat remarcabil de puţin de la Spionul care venea din frig - primul lui mare best-seller, plasat tot în Germania şi publicat acum o jumătate de secol. Ca şi acolo, îndrăgostiţii nu pot fi decît distruşi, după ce-au fost folosiţi de spioni în jocurile lor. (În Spionul..., ei mureau lîngă proaspăt ridicatul Zid al Berlinului.). Ai o inimă pură (cum pare să fie aici a tînărului cecen) sau măcar vestigii de umanism ori de onoare (cum are Günther)? "Victimă" scrie pe tine. Spectatorii care deja cunosc acest plot-tip îl vor regăsi aici, în această variantă cinematografică scenarizată de australianul Andrew Bovell, într-un stadiu avansat de formalizare-diagramare: de pildă, inocentul a devenit o figură christică în toată regula, pe umerii căreia apasă o povară metaforică (inventariată, de altfel, chiar de Günther: conflictul ruso-cecen personificat de părinţii lui, moştenirea pe care are de ales între a o canaliza către pace sau către violenţă) prea mare pentru a-i mai permite să se şi individualizeze ca personaj. Formalizarea nu implică, însă, doar schematism de tipul ăsta, acuzabil de lipsă de consistenţă, ci şi design, pattern-uri a căror recunoaştere e generatoare de plăcere - de pildă, recunoaşterea faptului că în film există trei fii care, fiecare în felul său, au de gestionat o moştenire paternă dificilă. Dacă această ecranizare după le Carré e mai puţin convingătoare decît precedenta, Tinker Tailor Soldier Spy (regizată de Thomas Alfredson, 2011), asta e în parte şi din cauză că Tinker... folosea actori englezi ca să descrie un mediu englezesc, pe cînd A Most Wanted Man e plasat în Germania şi vorbit în engleză cu accent german, de actori dintre care doar secundarii sînt germani. Dar e foarte fidel spiritului lui le Carré şi foarte elegant: un film de spionaj în care nu curge sînge şi în care abia dacă se poate vorbi despre scene "de acţiune" - cea finală nu implică mult mai mult decît o uşoară tamponare de maşini, fiind în acelaşi timp o distilare excelentă, evocatoare ca un haiku, a viziunii lui le Carré: în doi timpi şi trei mişcări, naivul care-şi făcea iluzii că el ar conduce jocul e lăsat cu ochii în soare de cei care-l conduceau cu adevărat, la un colţ de stradă unde aceştia din urmă n-au poposit decît pentru cîteva secunde şi n-au lăsat nici măcar o urmă a vieţilor pe care le-au distrus în secundele acelea...