Extended Circle a fost înregistrat în studioul Rainbow din Oslo cu inginerul de sunet Jan Erik Kongshaug, partenerul nordic al ECM pentru peste şapte sute de înregistrări. Din punct de vedere tehnic este înregistrarea cea mai bună din al doilea triptic. Mai mult aer decît pe înregistrarea anterioară, instrumentele bine separate în scenă, ea însăşi cu dimensiune clară stînga-dreapta şi cu o profunzime considerabilă. Sau, altfel spus, spre deosebire de producţia anterioară, unde muzica era concentrată în jurul boxelor, de această dată mixajul este foarte bun, scena imaginară a reprezentării muzicale fiind clar constituită, definiţia tonală fiind, astfel, superioară celei de pe The Well. Faţă de The Well, la celălalt pol, se află Restored, Returned, care - ca tonalitate - e o înregistrare destul de bombastică, de injectată cu steroizi, cu anumite repercusiuni şi asupra denotaţiilor timbrale ale instrumentelor.
Imaginea care însoţeşte discul actual al lui Tord Gustavsen înfăţişează două stînci spălate de razele lunii, străjerii unei ape întinse, uşor vălurite. Puţină lumină faţă de coperta discului care încheia primul ciclu muzical al lui Gustavsen. Şi o închipuită reflexie, într-un alt registru artistic, a imaginii leit-motiv cu stînci scăldate de ape, într-o tentă arămie, la apus, în Der siebente Kontinent.
Piesa care deschide Extended Circle, Right There (interpretată în formulă de trio, fără saxofon), se impune imediat ca hit, cu arpegii luminos-melancolice în care, prin pian şi contrabas, se revarsă graţia, căldura şi luciditatea sentimentală atît de specifice atmosferei create de Gustavsen. Right There e ca o plimbare prin deznodămîntul unui film de David Lynch, o compoziţie concentrată, o doză-lirică-şoc. Următoarea piesă e un aranjament al unui cîntec norvegian tradiţional, Eg veit i himmerik ei borg, o imagine a omului care îşi vede conştiinţa sfîşîiată în încercările vieţii şi care caută puterea necesară traversării aceste lumi într-un legămînt încheiat cu Dumnezeu. O piesă în care trio-ul desenează notele lumii în care sensurile sînt înţelese şi hotărîrile sînt luate de saxofon - alter-ego-ul conştiinţei zbuciumate.
Urmează Entrance (o compoziţie a întregului cvartet), o piesă care deschide - ca pe o scenă de teatru din Orientul extrem (construită din notele contrabasului) - mici cutii cu imagini misterioase. The Gift - în formulă de trio - explorează zone similare celor exprimate în Right There, în călătorii mai largi, cu sondări lirice de anduranţă, în care importantă e călătoria care defineşte emoţia, fără puncte culminante definitive. Staying There e parte din aceeaşi călătorie, doar că aici porţile sensibilităţii sînt atinse şi de glasul blînd al saxofonului, căruia pianul îi susţine unduirea ca un harmony vocalist lăuntric. Urmează Silent Spaces, pian solo, vocea lină ce readuce spectatorii pe scena Orientului extrem: din nou Entrance, o variaţiune.
Devotion, revenim spre divinitate după călătoria prin gîndurile şi misterele legămîntelor emoţionale interpersonale: dacă în partea introductivă a discului saxofonul exprima frămîntările conştiinţei, aici el este exponentul unei rugi trimise către alte zări. Embrace, piesa a noua de pe album, un număr cu referinţe înalte pe primele trei discuri semnate de Gustavsen, unde ne-a obişnuit să aflăm adevărate şlagăre; în ton cu obişnuinţa, Embrace e un joc liric în care rolul pianului din Right There e jucat de saxofon, doar că aici nu e livrată emoţie pură, trăire intensă, ci sentiment deja aşezat de raţiune în parametri logici, trăire ale cărei limite şi sensuri au fost deja acordate, circumscrise.
Bass Transition (compoziţia lui Mats Eilertsen) şi la grande finale. Glow, o nouă explorare, un drum ezitant, întortochiat, ce duce la sosire: The Prodigal Song, regăsirea emoţiei la un alt nivel existenţial, culori noi în obraji, punctul terminus al unei noi articulaţii, cunoaştere. Trio, din nou.
*
Extended Circle e cel mai bun material adus de Tord Gustavsen în formulă de cvartet. O călătorie muzicală revigorantă, o apropiere lucidă de investiţiile lirice atît de pregnante, atît de adînci, atît de la-limita-derizoriului (sigur, totul asumat într-o viziune compoziţională cît se poate de trează) de pe primele sale discuri. Şi, ca apropiere lucidă, poate că nu mai avem acele forje sentimentale năucitoare - atît de bine prinse în expresie muzicală. Însă avem altceva, la fel de deosebit: un exerciţiu muzical în care surpriza vine dinspre apropierea de un spaţiu sacru - tradiţional-istoric şi religios - o apropiere (mai degrabă specifică lui Trygve Seim) echilibrată, o meditaţie asupra acelui univers, nu un plonjeu în practica spaţiilor respective. O explorare a emoţiei în relaţia dintre mundan şi sacru, totul trecut, însă, prin gînd. Un gînd care, acum, mai mult decît pe alte discuri, coboară deplin în melodie, nu rămîne atît de mult un reper formal al sentimentelor armonizate pe portativ; un nou punct în galeria lui Gustavsen în ce priveşte experienţa formală a muzicii.