Cât de bine poate să cadreze, sub bagheta unui regizor bun, un text scris de Slawomir Mrozek în 1967, Casa de pe graniţă, cu realităţile europene de azi - globalizare, deteritorializare, absorbţia terifiantă într-un cod străin - o dovedeşte spectacolul lui Tompa Gabor de la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu. Cu un regizor cu şcoala absurdului la degetul mic, spectacolul demonstrează, pas cu pas, cum treburile politice metamorfozează catastrofal vieţile "minore" ale mulţilor şi nenumiţilor. Dominanta este aceeaşi din toate montările de teatru absurd ale regizorului: depersonalizarea. Două tipuri pare să fi recrutat Tompa Gabor dintre practicile obişnuite ale ultimelor decenii: de o parte, imaginea gonflată în exces a minivedetei politice sau culturale - fie ea Michael Jackson, salvatorul cutărei etnii, "boierul minţii" etc; de cealaltă parte, (prea)mulţii şi nenumiţii care, graţie manipulării celor dintâi, renunţă de bună voie la obişnuinţa de a raţiona. Pentru ca, până la urmă, să renunţe la practicile omeneşti elementare, instinctul de a-şi apăra proprietatea sau soţia. Diplomaţii lui Tompa Gabor sunt traşi la xerox, păpuşi plate ale conţopismului politic, cu individualitatea rasă a discursului şi a frazării.
În epoca în care orice schimb de fanioane şi de pixuri reclamă un discurs "istoric", cu goliciunea specifică în idei şi sensuri, staff-ul politic conceput de Tompa Gabor anunţă o familie modestă că graniţa dintre două state s-a nimerit să treacă exact prin casa lor. Decizie istorică! De o parte stau cei ce folosesc frazeologia stereotipă şi umflată, pioni mimetici ai faţadelor politice. Pe baricada cealaltă se găsesc resturile din buzunarul politicienilor, cei ce "încasează" gesturile lor măreţe, mărunţişul uman căruia din două fraze confuze şi complezente i se schimbă soarta. Asta în cazul fericit. În cel nefericit, faţă în faţă cu importantele deveniri istorice, familia se mai alege cu câte un bonus ca moartea Soacrei, "o femeie atât de cumsecade şi blândă" (cu Diana Fufezan într-un rol de compoziţie lucrat milimetric). Spectacolul lui Tompa Gabor radiografiază această familie redusă la instinctele primare, surprinsă în gesturi cotidiene şi în actul suprem al existenţei sale, masa, care ia proporţii sacrosancte.
Cu mijloacele tipice ale absurdului, mecanica gesturilor, priviri bolânde şi fixe, schematismul care suprimă orice reacţie proaspătă şi sufocă orice luare de poziţie, Tompa Gabor se dovedeşte un campion al armonizării între teză, abstracţiune conceptuală şi mijloacele teatrale, atitudini şi gesturi, priviri, mişcări stereotipe. Elementele sale sunt simple şi percutante, ca în scena reiterată a mesei în care se numără şi se ştampilează obligatoriu fiecare îmbucătură. Capul familiei şi pionul mărunt al istoriei, personajul Eu (a cărui depersonalizare şi perplexitate Viorel Raţă o joacă în nuanţe pertinente, supravegheat-şterse), obiect al mişmaşurilor oarbei necesităţi, se nimereşte la intersecţia jocurilor de influenţă politică cu contrabandişti (Florentina Ţilea, o bombă de energie pe scenă) şi comandanţi de armate înţesându-i casa. Din obedienţa fără limite, "neatacată" de vreun raţionament personal, ca şi din respectul faţă de imaginea sedimentată a celor din ierarhia politică decurge, în constructul lui Tompa Gabor, reducţia existenţei la nivelurile primare. Mărunte pentru alţii, de covârşitoare importanţă pentru familie. Însă jocurile politice intervin pentru a le deplasa şi reordona chiar şi nevoile elementare.
Printre punctele forte ale spectacolului se numără eşafodajul structurat din momente bine definite, cu individualitate şi nuclee de sens decupate de o minte clară. Iar dacă Tompa Gabor este maestru în a corporaliza abstracţiunea, Florin Fieroiu adaugă spectacolului marele său atu: una dintre cele mai reuşite coregrafii ale montărilor noastre actuale. Dansurile lui combină naraţiunea cu umorul şi detaşarea ironică faţă de lipsa unei existenţe personalizate, cu afecte şi un minim exerciţiu al gândirii. Coregraful se pricepe să echilibreze accentele groteşti, culminând cu scena posesiei de grup a Soţiei peste "sfânta" masă familială. Ofelia Popii, impresionantă în simţul său scenic, construieşte rolul Soţiei - amestec de căldură şi fascinaţie pentru poziţia Diplomaţilor - dintr-un conglomerat nedefinit de sugestii şi feminitate.
Tot din jocul expresiilor faciale Pali Vecsei, Socrul, creionează un personaj cu adâncime şi ambiguitate, iar Maria Anuşcă şi Bogdan Sărătean se folosesc de expresia îngheţată a feţei pentru rolul Copiilor. Toţi sunt victimele deteritorializării pe care scenografa Carmencita Brojboiu o imaginează desprinzând în final fâşii de pământ, recte de scenă, în urma cărora rămân goluri în ambient, în relaţiile sociale, în personalitatea fiecăruia.
Arhitectura minuţioasă a spectacolului, coregrafia, îngheţul din interpretarea actorilor, ca şi finalul inteligent cu evadarea comică, pe ecran video, a personajului principal înspre linia orizontului fac din Casa de pe graniţă una dintre montările cele mai reuşite ale finalului de stagiune.