Baletul grotesc căruia oamenii simpli îi cad victime, fără să ştie măcar cui îi datorează coregrafia complicată care le-a aruncat viaţa în aer, este surprins cu inteligenţă şi umor de spectacolul lui Tompa Gàbor cu piesa lui Mrozek, Casa de pe graniţă, montat la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu. Nu întâmplător, dacă tot vorbim de coregrafie, spectacolul are o pronunţată dimensiune de teatru-dans, fără a ignora alte semne sau cuvântul, care are greutatea lui. Dar, în redarea absurdităţii felului în care existenţa unor oameni obişnuiţi este iremediabil disturbată, muzica şi mişcarea au rolul principal, în faţa lor cuvintele se înclină. E ca şi cum regizorul s-ar fi îmbibat de absurdul limbajului, aşa cum i se întâmplă şi când montează spectacole Ionescu, şi l-ar fi redat apoi, filtrat, în imagini care să-l descrie în toată "splendoarea" lui. Drumul fără întoarcere către dezintegrarea spaţiului domestic protector este acompaniat de ritmurile folclorului sârbesc, completat cu un fascinant extras din producţia muzicală a mahalalei româneşti interbelice, ale cărui versuri concurează cu cele ale Mioriţei naţionale, vorbind despre resemnare ca mod de viaţă.
Muzica face jocul şi în rest, când rutinele domestice sunt descompuse ritmat, subliniindu-se cum anume au fost ele afectate de intruziune. Şi tot muzica, de o veselie dramatică, e cea care cheamă mişcările coregrafice cele mai potrivite: când familia stă la masă, fiecare gest e urmărit atent de gardieni, iar găluştele din lingură sunt ştampilate la fiecare trecere peste jumătatea mesei; tot muzica e fundalul potrivit pentru scena violării femeii de către grupul de diplomaţi (excelentă Ofelia Popii), pentru cea a omorârii bunicii de către grănicer (o simplă mitraliere devine incredibil de expresivă în interpretarea tinerilor actori Florin Coşuleţ şi Diana Fufezan) sau, mai ales, pentru coşmarul pe care îl are într-o noapte stăpânul casei (Viorel Raţă). Coşmarul are legătură strânsă cu graniţa ce-i traversează sufrageria şi constă, de fapt, într-o violentă şi interminabilă aplicare de ştampile asupra omului de către o armată de funcţionari dezlănţuiţi. În ritmul muzicii, desigur. Şi al imaginaţiei coregrafului Florin Fieroiu, aflat într-o formă de zile mari.
Scenografia Carmencitei Brojboiu delimitează un spaţiu supus şi el violenţelor şi dezagregării, care va fi complet dezasamblat până la final, când casa întreagă intră sub incidenţa războiului cu tot cu locatarii săi, scena însăşi fiind desfăcută şi ridicată scândură cu scândură. După ce membrii familiei sale sunt luaţi pe sus unul câte unul, bărbatul, numit simplu Eu, o ia la fugă ieşind din teatru. Pe fundalul scenei este proiectat un filmuleţ în care îl vedem alergând spre orizont de-a lungul liniei de cale ferată. Urmează genericul, conţinând distribuţia spectacolului şi echipa de realizatori, iar publicul se simte deodată transportat cu totul din lumea teatrului în cea a filmului, devenind cu acest prilej conştient că arta e singura care nu are graniţe sau care te poate ajuta să te eliberezi de ele.
Nu mai puţin importantă este, mai ales în acest context, libertatea artistului, manifestată pe deplin la Tompa Gàbor, încă din primul moment al elaborării proiectului: deşi pregătise un alt titlu pentru scena de la Sibiu, în urma unor experienţe neplăcute de la graniţele ce trebuie trecute pentru a ajunge în Serbia, (unde a montat, chiar înainte de Casa de pe graniţă, spectacolul Medeea - Cercuri), Tompa Gàbor a ales să readucă pe scenă un text scris în 1965 de Slawomir Mrozek şi considerat de unii datat. Nimic mai fals: Casa de pe graniţă, montat la Teatrul Naţional "Radu Stanca", pare scris astăzi, iar faptul că a avut premiera în 2005, în penultima zi a Festivalului de Teatru de la Sibiu, într-un moment când era pusă în discuţie însăşi existenţa Uniunii Europene, adică a entităţii ce presupune ridicarea graniţelor dintre ţările acestui continent, îi accentuează dramatic actualitatea.