Ich bin Ofelia (Eu sunt Ofelia) este unul dintre acele rare spectacole care te lasă cu respiraţia tăiată şi aproape fără cuvinte. Îţi captează atenţia, te menţine într-o concentrare organică, pentru ca în final transfuzia de energie să fie perfectă. Totul este focalizat pe o singură prezenţă, care îţi rămîne impregnată în minte, vibrînd şi atunci cînd spectacolul s-a terminat, ca un ecou reverberat succesiv.
După rolul contrapunctic din Şefele, tot în regia lui Sorin Militaru - de mare efect fuziunea dintre inocenţă şi disecare obiectivă, la limita cinismului şi demascării neiertătoare, unde joacă alături de Emilia Dobrin şi Dorina Lazăr - Coca Bloos propune în Ich bin Ofelia un construct scenic exploziv. O actriţă de excepţie care-şi sondează pînă la cele mai fine resorturi rolurile, lucrînd în filigran partiturile, faţă în faţă cu un personaj.
Ofelia trăieşte permanent în proximitatea lui Hamlet, evoluează ca personaj în această tensionată şi în acelaşi timp fascinantă relaţie, care revine constant în prim plan. Monologul este extrem de dens şi profund ca scriitură, conceput într-o cheie postmodernă, amalgamînd inserturi din Hamlet, interpretări literare şi în acelaşi timp psihologice ale celorlalte voci din piesă, ipoteze provocatoare despre gîndurile şi faptele lor, despre existenţa unor figuri din epocă - regina Elisabeta - şi nu mai puţin spectrul lui Shakespeare, bîntuindu-şi personajele. Protagonistul şi creatorul lui, iar între ei tot vîrtejul de gînduri de amintiri, de incitări, pentru că William nu-şi lasă personajele în pace. Umbrele lor se sparg de stîncile de la Elsinore, pentru a reveni în scurt timp deasupra lor.
Spectacolul probează asumarea exemplară a unui rol, lipit asemeni măştii transparente ca un al doilea chip şi tranşat aproape în multiple particule. Fiecare devine un punct de plecare, coagulînd în jurul lui alte şi alte sensuri. S-ar putea spune că este o mostră de teorie teatrală, făcută însă cu maximă implicare şi sensibilitate, menită să descompună pîrghiile unui text clasic pentru a le reasambla. Extrem de sugestivă imaginea ghemului de sfoară roşie strîns pe măsură ce cuvintele se scurg., condensînd într-un fel o istorie trăită şi imaginată deopotrivă. Ar putea fi un cordon ombilical ce leagă personajul de matca unei lumi prinse în paginile cărţii şi provocată să iasă la lumină. Rămîn din ea chipul tumefiat al Ofeliei, cea care-l roagă cu ochii în lacrimi pe Shakespeare să-i dea un monolog- Coca Bloos mizează pe forţa de expresie a fiecărei nuanţe, fie că este vorba de gest, privire sau încordare a muşchilor feţei - şi nebunia prinţului dilematic. Replicile au forţa de a crea imagini, de a opera vizual. Fiecare scenă evocată îşi găseşte un corespondent imagistic: Ofelia moartă, William Shakespeare pe stînci şi jocul continuu dintre ei, întîlnirile halucinante la malul mării.
Ce este de fapt acest monolog concentrat al Ofeliei? Partitura unei actriţe căreia i se şopteşte de după o perdea roşie atunci cînd îşi uită monologul, agăţîndu-se cu disperare de el, sau momentul de nebunie a unei femei cu o minte ce deapănă istorii asemeni unui ghem? Probabil puţin din fiecare. Costumul şi masca sînt scoase în final pentru a lăsa loc unei Ofelii care poate fi pînă la urmă oricine dacă se produce plonjarea în imaginar sau dacă există un liant, fie el sfoară sau măr. Personajul dispare ca tip de convenţie pentru a lăsa loc identificării. Regia lui Sorin Militaru, foarte simplă şi tocmai de aceea cum nu se poate mai potrivită, ca şi scenografia Alinei Herescu- rochia neagră, elegantă, machiajul strident şi coafura ciudată aduc în centru o Ofelie uşor trecută - lasă loc unei performanţe actoriceşti atît de fin şi minuţios dozate încît pleci încărcat de energie.
Spectacolul începe şi se termină cu o poveste. Ofelia şi Hamlet copii se joacă. Un măr de argint fermecat îi leagă pentru totdeauna.
Fişa tehnică:
Ich Bin Ofelia, după o nuvelă de Gertrud Fussenegger
Regia : Sorin Militaru
Cu : Coca Bloos.