La Clubul Prometheus / Ich bin Ofelia, Ich bin Coca Bloos

Nu sunt mulţi cei care cunosc şi înţeleg patima devoratoare a actorilor pentru profesiunea lor. Sau cît îi costă să stea singuri pe scenă o oră. Sau cîtă suferinţă le macină fiinţa după o neîmplinire. Sau cît sunt de sensibili la o vorbă bună. Sau cît îi obsedează un cuvînt aruncat la întîmplare într-o cronică teribilistă făcută de un cronicar imberb. Sau... sau.

Sigur că în teatru există nenumărate fîţe şi ciubucari (poate mai mulţi decît în altă meserie). Dar aceştia nu sunt actori, nu sunt artişti şi nici nu vor cunoaşte vreodată suferinţele de care au parte adevăraţii actori, nici bucuriile lor cînd rolul este împlinit şi aplauzele meritate.

Din stirpea celor dăruiţi cu har şi care ne dăruiesc, la rîndu-le, şi nouă, spectatorilor, acele clipe de înfrăţire şi comunicare posibile doar în teatru, un loc aparte ocupă Coca Bloos. Marele nostru actor George Constantin mărturisea mereu că, de-a lungul carierei, rolurile i-au venit fără să apuce a şi le dori. Era un om cu noroc. Coca Bloos este dintre actorii care, în timp, încet, încet, şi-au dovedit talentul, şi-au cîştigat locul în teatru şi în film, deşi, încă din începuturi de carieră, un regizor ca Vlad Mugur o preţuise. Ea este dintre actorii cu pumnii strînşi, nescutiţi de lovituri în teatru şi în afara lui, apăsaţi de neîncrederea în propriile posibilităţi. Regizori ca Lucian Pintilie sau Silviu Purcărete, însă, au ştiut ce poate da ecranului şi scenei, ce poate face dintr-un personaj, chiar de plan secund, această actriţă minusculă, tenace şi împătimită de profesiune. Au ştiut cîte chipuri poate lua, cîte fiinţe poate întrupa.

Acum, un regizor din tînăra generaţie, Sorin Militaru, i-a încredinţat o Ofelie, nu cea skakespeareană, ci un personaj dintr-o nuvelă, în care nefericita tînără ar fi adevărata eroină inspiratoare, ce apucă vîrste mature, uitată în cotloane de palat unde domneşte Hamlet ajuns rege. Ofelia aceasta nu se războieşte cu dramaturgul ce ne-a povestit invenţiuni. Ea îl simte aproape. Pentru ea va fi "William" şi jocul ei, pe firul poveştii şi al timpului, de-a adevăr şi ficţiune îi dă dreptate lui Willliam. Cu mintea femeii mature pe acesta îl va iubi, nu pe Hamletul adolescentei inconştiente. Pe mica scenă primitoare de la Clubul Prometeus, numele lui Gertrud Fusseneger (tradusă şi adaptată de Dan Stoica) capătă viaţă şi vibraţie, pentru că interpreta ne poartă prin labirintul stărilor sale, ne poartă cu delicateţe, în vreme ce ea arde, se consumă, ca, în final, înlăturînd însemnele jocului teatral, să ne lase melancolici ca după poveştile ce s-au terminat prea repede.