Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Portret Michael Jackson

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

In The Promise Of Another Tomorrow - Remembering Michael Jackson (1958-2009)


august 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nu am amintiri consistente şi bine legate cronologic de cel supranumit The King of Pop. Cel care astăzi, 29 august 2014, ar fi împlinit 56 de ani dacă nu dispărea prematur şi suspect, generând o isterie globală legată de "cum, de ce, din cauza cui". Scriind despre el, mă tem că este inevitabil să vorbesc în egală măsură şi despre mine. Nu dispun, în relatarea de faţă, de instrumentele unui analist al culturii pop şi nici măcar de acelea ale unui fan care îi ştie bine toate fazele de creaţie, discografia completă şi toate metamorfozele. Sunt încă multe piese pe care nu i le-am ascultat. Iar motivul pentru care nu mă pot lăuda cu nişte cunoştinţe bine puse la punct este urmare a unui singur fapt: am ratat, din cauza unor contorsiuni istorice şi din biografia personală, momentul în care aş fi putut să o fac.

Michael Jackson a fost prima figură din afara mediului imediat care mi-a influenţat decisiv imaginarul infantil. Aşadar, la începutul anilor '90, când nu ştiam încă să citesc sau să scriu şi singura modalitate prin care mă puteam conecta la lumea pop era ecranul imens al televizorului - marele zeu al tehnologiei postdecembriste - Michael Jackson era pentru mine simbolul a tot ce putea fi totodată mai straniu, fascinant şi miraculos.


Raportul meu cu lumea pop a cunoscut, însă, mai multe bucle: au fost, pe de o parte, anii '90, în care ascultam fără discernământ tot ce se nimerea, proces la care contribuia şi sora mea cu şase ani mai mare, încântată, ca orice proaspăt adolescentă a acelor vremuri, de MTV-ul cu iz occidental şi VH1-ul ceva mai conservator. Odată intrată în gimnaziu, nu am simţit nevoia să revin la muzicile care mă marcaseră esenţial în copilărie. Apoi, descoperind muzica cultă în liceu, am ţinut cu tot dinadinsul, până foarte târziu, să mă distanţez cu dezgust nedisimulat de tot ce nu era operă, muzică de cameră, simfonică, dodecafonică sau contemporană. Abia după 2010 am început să renunţ la fundamentalismele culturale care m-au privat, constat eu retrospectiv, de ceva bucurii sincere. Aşadar, în ceea ce-l priveşte pe MJ, am ratat fix perioada în care, odată cu instalarea internetului şi a accesului la alte device-uri, mi-aş fi putut crea o galerie personală şi coerentă a tot ce a însemnat istoria / isteria din jurul său.


Dar nu îmi pare rău. Dacă l-aş fi descoperit astăzi pentru prima dată, n-aş fi făcut-o fără un acerb simţ critic pus în funcţiune. Poate aşa a trebuit să fie, să rămân instalată într-o imagine personală - poate puţin amorfă şi pentru totdeauna fragmentată, dar cu siguranţă magică - a celui mai iubit cântăreţ din istoria muzicii pop. Redescoperindu-l în ultimii trei ani, mult mai deschisă şi mai receptivă la tot ce înseamnă lumea din jurul meu, tot nu am simţit nevoia să mă documentez ca un fan profesionist. Deşi creaţia lui se poate decripta (şi) prin filtre socio-antropologice, dacă e vorba de emoţie, ea e aceeaşi pe care o aveam la cinci ani. Cheap, s-ar putea spune. Dar nu folosesc cuvântul "emoţie" doar ca să mă refer la o vibraţie sentimentală pe care o poţi trăi numai în copilărie. Acum, la 26 de ani, înţeleg că influenţa muzicii şi a imaginii sale a fost mult mai mare decât puteam să raţionalizez asta în acel moment şi mai mare decât aş fi fost pregătită să recunosc cu vreo 5 ani în urmă, când tot ce însemna "succes în masă" îmi provoca ameţeli.

Nu vreau să intru în disecţii psihanalitice şi să le dau apă la moară specialiştilor în psihologie infantilă. Pentru că mă descurc singură în procesul ăsta care, de altfel, vreau să rămână numai al meu. Dar cred cu tărie în faptul că imaginaţia mea impregnată adânc la acea vreme de silueta androgină şi chipul plin de căldură au creat premisele unei imense deschideri. Deschidere către diferit şi chiar o chemare către alteritate pe care mai târziu poate nu aş fi resimţit-o cu aceeaşi uşurinţă fără aceste electrocutări vizuale. În clasa I, când mă trezeam, în dimineţile întunecate de iarnă, torturată de gândul că trebuie să merg la şcoală, reuşeam cumva să mă consolez prin muzică. Mă hrăneam fericită cu imaginile care alunecau pe televizorul setat pe Tele7ABC în ritmul hitului You Are Not Alone sau Stranger In Moscow. Când uniforma stătea, în sfârşit, impecabil pe mine, puteam să contemplu nederanjată acea siluetă graţioasă şi pielea perfect albă a cântăreţului. În mintea mea, el se identifica, deja, probabil cu proiecţia unei frumuseţi pure şi poate chiar abstracte pe care în liceu am regăsit-o prin baletul clasic, iar în facultate, prin nenumărate alte resorturi artistice. Michael Jackson nu semăna cu nimic din ceea ce vedeam la figurile masculine din jurul meu. Dar nici cu cele feminine. Şi nu mă deranja deloc jocul acestor ambiguităţi pe care, peste vreo 15 ani, aveam să le aşez frumos în borcănelul pe care am scris, ghidată de teoreticiana Judith Butler, gender performativity. Înainte să îmi înghit cuminte porţia de pattern-uri consfinţite social, am avut timp să mă las fascinată, într-un fel care nu poate fi nici acum descris prin cuvinte fără puţină distorsionare, de acest manechin viu. Şi ştiu prea bine că ceea ce nu înceta să mă fascineze nu era atât "frumuseţea", cât lumina acelei bunătăţi complet neviciate de aroganţă.


Aveam un afiş imens, habar nu am de unde, cu MJ pe când nu era încă alb şi îşi etala un splendid păr cârlionţat. Chipul nu îi fusese încă prea mult atins de zecile de intervenţii ale bisturiului. Mă întorceam la surâsul discret de pe acel poster cu un fel de complicitate pe care nu o puteam explica. Nu înţelegeam versurile de la Earth Song, dar plângeam ca în faţa Apocalipsei la contactul cu acele imagini care m-au tulburat întotdeauna la fel de mult, chiar şi în epoca de denial. Am trăit tot timpul cu impresia că a fost un om fundamental melancolic. Şi prin asta nu vreau să evoc poezia cu "vedetele-care-şi-au-vândut-sufletul-şi-rămân-pe-veci-singure-şi-nefericite". Numai o fiinţă lucidă şi perfect suprapusă cu răsturnările simbolice ale istoriei prezente poate oferi umanităţii cântece precum They Don't Care About Us, Earth Song, Will You Be There, Man in the Mirror, Little Susie sau Heal the World. Pentru mine, chiar şi numai aceste şase piese sunt un motiv suficient ca să nu iau în serios pe nimeni care încearcă să mă convingă, de sub adăpostul mereu regeneratelor teorii cu masoni şi Illuminati (!), că a fost o fabrică de făcut bani şi o cârpă neputincioasă în mâinile marilor gorile ale industriei muzicale.


Nu am nicio îndoială că au fost şi sunt mulţi cei care profită fără nicio remuşcare de pe urma muncii lui, dar nu am îndoieli nici în privinţa autonomiei sale artistice. Măcar în ceea ce priveşte mesajul. Pe cât de androgină i-a fost apariţia, pe atât de puternic şi revoluţionar i-a fost mesajul. E greu, în afara unei subiectivităţi răutăcioase, să demaşti în opera lui vreo efuziune sentimentală. Ba chiar dacă aş îndrăzni să spun că a fost printre foarte puţinii mari artişti credibili şi fără distanţarea brechtiană. Există, în schimb, inepuizabile resurse de sensibilitate şi asumări ale unei invariabile fragilităţi, semne care provoacă şi azi rumori în privinţa sexualităţii sale.  Ar fi fost atât de simplu să smulgă milioane de dolari cu cântecele insipide despre iubire şi sex. Sunt absolut sigură că ar fi avut o lume întreagă la picioare şi dacă se ţinea departe de orice mesaj umanitar sau ecologic. Dar cred că diferenţa fundamentală dintre milioanele de fani MJ şi fanii necondiţionaţi ai altor staruri stă nu în gradul de isterie manifestat, ci în mişcarea cu efect de domino pe care o genera prin simpla prezenţă. Poate doar Lady Gaga mai poate clama acest statut, dar este încă prematur pentru ca acest fapt să constituie o evidenţă.


Cred că, prin tot ceea ce a cântat, transmis, dansat, povestit şi proclamat, Michael Jackson a funcţionat nu ca un om aflat în căutarea propriei fericiri şi împliniri artistice, ci în virtutea unui mesaj care a transcendat cu mult existenţa sa individuală. Cred că oamenii au citit, chiar neconştientizând asta, acest mesaj viu dincolo de show-urile lui electrizante. Cred că oamenii atinşi de vibraţia lui sunt mult mai mult decât nişte roboţei mişcaţi la comandă, fără discernământ şi purtaţi doar de emoţii efemere. Pentru că marea legendă pop a mişcat, la propriu, lumea. Mă gândesc câţi oameni trebuie să fi trăit clipe de nesperată consolare rezonând cu versurile sale. Mă refer aici în mod special la cei care au fost prea săraci, prea bolnavi, prea ameninţaţi cu extincţia şi apăsaţi de simpla supravieţuire ca să înţeleagă acest mesaj plin de nobleţe prin filosofie, literatură sau orice înseamnă "cultură înaltă".

Michael Jackson a fost, în felul său umil, un profet. Nu un sfânt, nu un Hristos al postmodernismului, dar s-a achitat impecabil de misiunea sa de a vindeca şi de a fi prezent. Filosoful Giorgio Agamben scria, în eseul său What Is Contemporary[1], că a fi contemporan cu vremurile tale nu înseamnă a fi în plin acord cu cerinţele respectivei epoci, ci a avea capacitatea de a-i înţelege şi revela obscurităţile. Acesta este sensul în care vorbesc despre MJ ca poet şi profet al timpului său. Reuşind să atingă inimile, el nu s-a limitat la înlăcrimarea facilă a maselor, ci a pus în mişcare mecanisme latente care, odată descoperite, au transformat vieţi, mentalităţi şi credinţe. Spre deosebire de Madonna, care este, fără îndoială, un performer interesant de studiat strict sub lupa culturii pop, Michael Jackson contează şi la cinci ani de la dispariţia lui şi în multe decenii care vor urma tocmai pentru că, dezvăluind un germene al răului, el şi-a pus la dispoziţie întregul talent şi chiar propria viaţă, până la urmă, în încercarea de a dărui o mică lumină.


Nu mă voi deranja niciodată să intru în discuţii legate de controversele care i-au ameninţat aura. Date, statistici şi nume se vor găsi de oricare parte a baricadei. Se vor găsi întotdeauna oameni care să explice că o piesă ca Little Susie, care condamnă tocmai abuzurile, este doar praf în ochi pentru cei prea manipulaţi să vadă dincolo de idolul lor. Doar că pentru mine Michael Jackson nu este un idol. Este suficient că a fost un artist total, fără pretenţii de sfinţenie apostolică, prezent peste tot pe unde putea să fie, dăruindu-se până la autosacrificiu fanilor săi.

Evident că un star pop de talia lui nu mai putea avea stăpânire totală asupra vieţii lui intime. Dar sunt convinsă că dacă Michael Jackson a fost infestat cu o profundă nefericire, ea nu a fost urmare a frustrărilor vieţii de star, ci conştiinţei apăsătoare a sărăciei şi a prezenţei în lume a bolii, în ciuda tuturor binefacerilor la care el însuşi a contribuit atât de mult. Nu cred că MJ a fost "fraierit", ci cred că a acceptat, modest şi asumat, absolut toate avatarurile statutului de superstar. Cine se hrăneşte din energia maselor şi cine se oferă maselor ca hrană în numele acestei energii declanşatoare de revoluţii este puţin probabil să îşi mai poată găsi fericirea "domestică" lângă o singură persoană. Doar nefiind al nimănui a putut fi al tuturor.


E numai o speculaţie, un gând aruncat într-un flux al subiectivităţii deja anunţate, dar nu mi-l pot imagina pe Michael Jackson altfel decât asexual. Un Peter Pan îndrăgostit pe veci de inocenţă şi tandreţe. Tocmai pentru că a fost acuzat, pe rând, de homosexualitate, pedofilie, bigamie şi probabil multe altele. E mai greu să se accepte că se poate exista şi în afara excitărilor induse de oricare alt star pop de mărimea lui. Celebrele sale mişcări aparent sexuale nu indică, însă, niciodată cu adevărat o orgie a simţurilor, ci o geometrie atent studiată a fiinţei ca întreg. Asta ca să nu uităm că, până la urmă, MJ a fost nu doar un mare cântăreţ, ci şi un inegalabil înnoitor al limbajului coregrafic din cultura populară. Corpul, vocea, versurile, ritmul, culoarea pielii şi lacrimile lui nu au încetat să servească niciodată umanitatea pe care a iubit-o cu loialitate. Nu umanitatea abstractă şi amorfă, ci acel conglomerat de suflete pe care le-a sensibilizat fără oprire. Bolnavii pe care i-a atins, săracii spre care s-a întins şi toţi neiubiţii planetei care, prin muzica lui, s-au simţit conectaţi la o forţă mai mare decât singurătatea lor.

În copilărie, mai mult decât la Black or White, mai mult chiar decât la zguduitorul Earth Song, vibram cel mai adânc la Will You Be There. Nu înţelegeam nici măcar un cuvânt în engleză, dar mă agita din nou şi din nou vocea lui tremurată când ajungea la "In our darkest hour / In our deepest despair / Will you still care? / Will you be there?" Şi mă bucuram ca pentru propria salvare când venea momentul magic al îmbrăţişării îngerului. Kitsch? Simplism? Stratagemă comercială? I don't care. Pentru că aveam doar cinci ani când am citit mesajul. Şi la cinci ani nu putem fi minţiţi.

"In The Promise Of Another Tomorrow / I'll Never Let You Part / For You're Always In My Heart."

 
[1] Giorgio Agamben, "What Is Contemporary" în Nudities, trad. în engleză David Kishik şi Stefan Pedatella, Stanford University Press, 2011, p.13.



 Toate articolele despre Portret Michael Jackson


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat


Alte articole

 Spectrele lui Jackson - Michael Jackson, Michael, Paul Breazu
 Michael Jackson Dance Tribute la Bucureşti, Autori diverşi
 Mai mult decît moonwalker, Gina Şerbănescu
 The thriller is gone - sfîrşitul monarhiei pop: Michael Jackson (1958-2009), Marius Chivu
 Moonwalk forever - Michael Jackson, Eduard Ţone
 Toate articolele despre Portret Michael Jackson


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer