Sunete ce aleargă într-un iureş vesel, de roi de fluturi în soarele clar al după-amiezii de vară. Apoi dansul lent, leneş, care adună domol arcuşurile într-o mişcare rotundă, de cercuri sperând să se nască din luciul nemişcat al apei. Din care ies impetuos, energic, intersectându-se frenetic ca să spargă oglinda în zeci de cioburi argintii, multiplicând decorul micii feerii stârnite de Sinfonia lui Vivaldi.
Sinuos, misterios, un şuvoi de vioară care te trage în adânc, precum valurile bolborosind de spumă ale mării unui început de urgie. O corabie pândind, în leagănul tangajului, pala de vânt care s-o scape de ochiul furtunii. Încordarea încercării, aşteptarea, zbaterea frenetică sub amintirea luminoasă a întoarcerii pe ţărmul de acasă. Între două respiraţii, mâna părăseşte vioara, care rămâne dreaptă, încremenită între umăr şi bărbie: un matelot scrutând orizontul, la capătul catargului. Şi sunetul se subţiază, însingurat, suspendat, o întrezărire a pământului îndepărtat unde se înfruntă clipa şi eternitatea lui Arvo Pärt.
Maiestuos, elegant, cu volute largi, generoase. Ca o invitaţie la un bal în înalta societate a vremurilor apuse. Subtil şi deschis în acelaşi timp, unduitor şi vertical, un turn de catedrală gotică transformat în abur de ceaţă la prima lucire a răsăritului. În lentoarea din andante, galbenul rochiei îşi continuă tonul intens sub umbrele fluide ale arcuşului, în lungul degetelor subţiri, în linia vibrată a corzilor, într-un joc grav, ca o pledoarie. Ca să reintre dansul, cu formele lui continue, perfect trasate din mişcarea fermă şi precisă a viorii lui Bach.
În final, o alinare, o regăsire aşteptată, o aşezare a voalului miresei înainte de a urca treptele bisericii. Cu toată nuntirea, cu misterul şi palpitarea ei, cu chipurile vesele ale prietenilor şi lacrimile părinţilor, cu bucuria strângerii de mână cunoscute. În valsul privirilor, în liniştea de dinaintea sărutului, cu raza de lumină care roteşte nimburile sfinţilor, decupează flori din albul rochiei şi înfoaie focul lumânărilor, odată cu vântul. Ceaikovski în Serenadă, pentru pianista de dincolo de fotografie şi de discul de vinil, pentru Clara Haskil, cea alcătuită cu totul şi cu totul din muzică.
Acesta a fost, în tălmăcire liberă şi profană, concertul de deschidere (din 30 august 2014) a primei ediţii a Festivalului Internaţional de Muzică Clasică Clara Haskil, în interpretarea Orchestrei Simfonice Bucureşti, condusă de dirijorul Tiberiu Soare, şi a violonistei franceze Marina Chiche. În următoarele cinci zile, vă aşteaptă la concerte Alina Azario şi invitaţii ei, pianiştii Adam Laloum, Julien Quentin şi Francois-Xavier Poizat, violoncelistul István Várdai şi Cvartetul Arcadia, cu lucrări de Mozart, Enescu, Schumann, Beethoven, Bartók, Ravel, Poulenc, Janácek, Schubert, Debussy, Lipatti.
Şi, fără îndoială, o să vă întâlniţi cu poveştile pe care o să vi le zugrăvească sub ochii minţii muzica lor.