Schiţe de portret pentru caietul de festival: Alina Azario - Festivalul Internaţional Clara Haskil, 2014

Preambul
Septembrie 2014, o lună calmă şi frumoasă, într-un Sibiu luminos şi cald. Forfota vieţii obişnuite se intersectează pe fiecare stradă a centrului vechi cu sutele de vorbe vesele sau mirate, chemând prieteni sau comandând limonade şi ştrudele, ale călătorilor şi căutătorilor de frumuseţe est-europeană. Undeva, pe o stradă ieşită dintr-o vedere de vacanţă apuseană, într-o clădire cu două feţe şi două istorii - una veche, de secole apărate de archebuzieri, şi alta proaspătă, de temeritate elegantă - e un alt fel de animaţie.

E a patra zi a Festivalului Internaţional Clara Haskil, 2014 şi e aşteptat să sosească, cu mare nerăbdare, pianistul-vedetă al festivalului, francezul Adam Laloum, câştigătorul din 2009 al Concursului Internaţional "Clara Haskil", din Elveţia. Dar minutele curg şi aşteptarea se transformă într-o certitudine anxioasă: pianistul nu va mai concerta, pentru că avioanele, uneori, nu sunt mai presus de autobuzele balcanice, cu obiceiul lor, de mult banal, de a întârzia şi de a-ţi încurca iremediabil planurile. Decizia e rapidă: vor cânta violonista Marina Chiche şi pianista Alina Azario, care urmau să concerteze şi în următoarea zi.

Schiţa 1
Prin ferestrele sălii de repetiţii se zăreşte o siluetă zveltă, nemişcată, aproape contopită în desenul masiv al pianului. Poate că a terminat repetiţia sau poate s-a retras în gânduri, dar pasivitatea nu durează mai mult de două clipe şi silueta iese brusc din clar-obscurul instrumentului, îşi modifică forma, apare umbra mâinilor, prelungă, apoi profilul clar, dar totul dispare rapid în goana mişcării. Încăperea rămâne încremenită, cu liniile pianului întinse peste tiparul dreptunghiular al cercevelelor.

Schiţa 2
Sala încă freamătă de voci, paşi grăbiţi pe culoare, scârţâitul uscat al scaunelor. Prima parte a concertului s-a încheiat, toată lumea vorbeşte despre cea care a părăsit scena: "o violonistă minunată". În spatele scenei, ecourile sălii se amestecă într-un murmur nedesluşit, absorbit de întunericul compact, tăiat doar de deschiderea strâmtă a intrării. Pluteşte o linişte paradoxală, de aşteptare tensionată. Apoi frântura de lumină se umple cu un contur efilat, care pare la fel de înalt ca şi cadrul îngust al paravanului. Mâinile urcă spre frunte, degetele se întrepătrund, se aude respiraţia scurtă, profundă, apoi din ce în ce mai uşoară, liniştită. Capul coboară într-un moment de odihnă pe vârfurile degetelor, apoi se înalţă brusc şi forma umbrei se modifică şi se dizolvă în albul scenei, în sunetul ascuţit al aplauzelor.

Schiţa 3
Tonurile cresc şi scad, sunetele se amestecă vertiginos, mâinile se aleargă una pe alta, se încrucişează, se despart, şterg clapele de la un capăt la altul al claviaturii, într-un dans ameţitor din care nu mai scapi decât fermecat de vigoarea şi vraja unei interpretări desăvârşite. Dacă pasiunea se poate transfera într-un timp nu mai lung de o secundă, atunci acesta e felul: lăsându-te invadat de emoţia unei execuţii muzicale pline de imaginaţie şi de căldură, croite în perfecţiune. Ca să pleci de la concert cu un nou entuziasm: muzica lui Debussy şi preţuirea pentru interpreta ei, Alina Azario, tânăra pianistă româncă pentru care a concerta şi a organiza un festival par lucruri la fel de fireşti ca aplauzele unei săli în plină admiraţie. Şi muzica nu s-a stins odată cu ridicarea ultimului deget de pe clape, ci mult după aceea, în foşnetul frunzelor de tei din târziul unei seri de toamnă, în care absenţa unui concertist a lăsat locul unei revelaţii.

Addenda
Duioşia şi fluiditatea nocturnei lui Lipatti e o întreagă poveste de dragoste, desfăşurată în tonuri calde, în atingerea mângâiată a clapelor, ca într-o dezmierdare. Apoi sunetul grav, vorbind despre timpuri vechi, a căror memorie trebuie vindecată. Şi desprinderea ultimei note, uşoare, lăsată liberă, să se piardă în aer, pentru ca să intre Enescu, vibrant, efuziv, cu talentul pulsând sub degete, între permanenta căutare şi sublimul efemer al găsirii.

În a cincea zi de festival, duoul Azario-Chiche a ridicat toată sala în picioare.