A fost o surpriză să văd filmul. Pentru că, la prima vedere, nu are nimic de-a face cu restul realizărilor lui Burton. Este într-adevăr povestea uneia dintre cele mai mari fraude din istoria artei, dar acesta nu părea a fi un motiv suficient pentru a-l determina să o transforme în film. Apoi mi-am adus aminte de Ed Wood şi mi-am dat seama că regizorul caută încă justificări pentru arta sa, este încă sensibil la acei critici care îi neagă valoarea şi încearcă să le răspundă aşa cum ştie, adică printr-un film.
Alegerea actorilor este inspirată. Amy Adams reuşeşte o Margaret Keane credibilă, împărţită între nevoia de a asigura viitorul ei şi al fiicei sale şi încercarea de a pătrunde într-o lume a artei despre care nu ştie mare lucru, dar spre care vine cu inima deschisă şi bazându-se pe pasiune şi talent. Christoph Waltz transpune pe ecran, cu talentul său remarcat încă de pe vremea lui Inglourious Basterds, imaginea unui descurcăreţ de profesie, şarmant şi fără scrupule.
Big Eyes este o poveste a anilor '50, a vulnerabilităţii unei femei într-o lume în care este destul de greu să te descurci fără ajutorul unui soţ, despre cum poţi capta gustul publicului larg şi face bani de pe urma acestui lucru. În principal însă, Burton încearcă să ne vorbească despre el însuşi, despre ceea ce creează, folosindu-se de povestea lui Keane. Tablourile lui Keane se vând, plac oamenilor obişnuiţi, imagini cu Big Eyes ajung să ocupe rafturile supermarketurilor fiind imprimate pe produse, transformate în calendare, etc. Creatoarea lor ajunge să îşi permită un trai mai mult decât îndestulător din comercializarea acestora ca urmare a lăcomiei şi geniului soţului ei, escrocul. Dincolo de succesul comercial se află însă pasiunea lui Keane pentru artă, dorinţa acesteia de a fi văzută ca artistă şi nu ca impostoare. Lumea artei însă nu este atât de uşor de mulţumit şi convins. Criticul de artă John Canaday de la New York Times numeşte, de altfel, lucrările lui Keane "the very definition of tasteless hack work".
Pot, aşadar, fi numite artă lucrările care plac celor mulţi, cu un nivel de cultură mediocru? Întrebarea nu este nouă şi nu există un singur răspuns. Sartori, în Homo videns, Ritzer, în McDonalidzarea societăţii, au încercat să ofere răspunsuri şi să arate rolul culturilor populare considerate de specialişti de cele mai multe ori facile şi kitsch-oase. Răspunsul cel mai echilibrat îi aparţine lui Eco în Supraomul de masă unde acesta nu vorbeşte despre imagine şi film, ci despre romanele cu succes de masă, gen Rocambole sau Pardaillan. Acestea, ne arată Eco, oricât ar părea de ciudat, au avut rolul lor în culturalizarea maselor. De altfel Eco a şi scris un roman cu o structură apropiată, Cimitirul din Praga.
Prin filmul său, Burton încearcă să convingă că poţi exista ca artist şi având succes la public şi îmbogăţindu-te de pe urma artei tale. Este greu de spus cât de important va fi în viitor locul lui Keane în istoria artei, dar ştiu sigur că Burton va rămâne în istoria cinematografiei măcar ca maestru al macabrului.