Big Eyes per ansamblu nu este un film neapărat genial, însă are un impact foarte puternic asupra psihicului feminin, prin mentalitatea şi cultura predominant patriarhală pe care Tim Burton a reuşit foarte bine să o surprindă, într-un spaţiu occidental aflat la început de drum în ceea ce numim revoluţia sexuală. Subtilităţile semnificaţiilor feministe de la nivelul scenariului, pe de o parte, alături de deconstrucţia criteriilor, a regulilor şi a politicilor culturale de la nivelul artei pe de altă parte, reuşesc să-i confere filmului consistenţa, autenticitatea şi acea cantitate de dramă care îl păstrează în sfera filmelor biografice, dar îl scoate din aceea a monotoniei şi a clişeelor afective.
Aflată în ipostaza unei mame singure şi divorţate, Margaret Keane (Amy Adams) este nevoită să-şi crească fetiţa şi în acelaşi timp să găsească o soluţie prin care să facă acest lucru fără să renunţe la pasiunea ei, pictura. Soluţia, aparent salvatoare, vine din partea lui Walter Keane (Christoph Waltz), un oportunist care se dă drept artist şi el. Acesta îi observă numaidecât potenţialul artistic, motiv pentru care o şi cere în căsătorie. Odată căsătoriţi, Walter merge mai departe şi o ajută pe Margaret să îşi vândă tablourile. Toate ar fi bune şi frumoase dacă Walter nu s-ar da drept autor al lucrărilor, îndepărtând-o astfel pe Margaret de recunoaşterea publicului şi a criticilor de artă. Iar Margaret înghite compromisul făcut, din teama de a nu avea succes ca artistă, din cauza simplului fapt că este femeie. Situaţia ia o întorsătură radicală în clipa în care integritatea ei şi a fetiţei sale începe să aibă de suferit de pe urma lăcomiei lui Walter, moment în care Margaret îl dă în judecată, recuperând astfel drepturile de autor şi faima care îi aparţineau de drept.
Totuşi, dincolo de biografia artistei pe care Tim Burton a surprins-o cu mult tact, important este mesajul pe care Margaret îl transmite prin acest stil artistic de redare a ochilor. Fereastra sufletului, cum îi numeşte artista, ochii pe care aceasta îi expune prin intermediul chipurilor de copii, nu este altceva decât un (pre)text al artistei de a-şi evoca propria copilărie sau acela de a surprinde la maturitate acea parte obscură a subconştientului care încă reflectă copilul din ea. Dualismul maniheist pe care starea chipurilor o revelează îmbină fragilitatea şi inocenţa copilăriei, cu tristeţea şi durerea maturităţii, suprapuse peste nostalgia trecerii inexorabile a timpului, pe care doar o privire golită de ideal o poate reda, în frustrarea contextului cultural în care artista şi-a creat operele.