Regizorul Răzvan Săvescu (după seriile La Bloc, La Servici şi alte două scurtmetraje) se află la primul lungmetraj şi asta se vede. Se fâstâceşte de multe ori, iar salvarea bănuiesc că vine de la producătorul Tudor Giurgiu, care are experienţa necesară pentru a păstra, totuşi, filmul pe coordonate acceptabile. La nivel de realizare tehnică, cât şi de plot, America, venim! e comparabil cu orice comedie americană fără pretenţii artistice. Singura pretenţie pe care o are e să vândă, deci să atragă un public numeros, pe care să-l binedispună şi să-l ţină atent. Deci, să nu plictisească. Ceea ce e de ajuns pentru ce-şi propune şi, desigur, pentru zona în care caută să se încadreze.
Întreaga tentativă e susţinută de un cast cât se poate de pestriţ şi totodată extrem de familiar pentru un anumit segment de auditoriu; cel care se uită la emisiuni TV de divertisment; prezente pe Prima, Pro, Antena sau mai nou chiar HBO (pentru că s-au lansat seriale autohtone uşurele), precum şi posturi de genul Travel/Paprika - cu mâncare, călătorii şi mici glumiţe ale prezentatorilor.
Fapt pentru care Mihai Călin, Gheorghe Ifrim, Adrian Văncică, Ioana Blaj, Tania Popa sunt cei aleşi să fie pe ecran. Singura apariţie poate neobişnuită, dar de înţeles pentru rolul interpretat, e Ion Sapdaru, care aduce balansul necesar, prin seriozitatea caractereologică însuşită, de fapt, dintotdeauna. Precum în A fost sau n-a fost?, e neadaptatul / ratatul cu suflet bun pe care un cumul nefericit de sinceritate, bun simţ şi întâmplare îl fac astfel. Restul personajelor îşi caută doar interesul meschin şi îşi încalcă principiile cu impresia că nici nu o fac, de fapt ("până la urmă, ne facem doar meseria", îi convinge unul dintre ei atunci când trebuie să decidă dacă vor pleca într-un turneu tip-bâlci în care vor interpreta tot felul de porcării pentru comunităţile de români din US of America sau vor rămâne cu foamea-n gât în New York şi vor vizita oraşul, pe lângă spectacolul pe care trebuie să-l susţină).
Aşadar, aceştia formează trupa de actori (din Târgovişte, după câte înţelegem), invitaţi pentru actul artistic pomenit. Se încurcă însă cu un fel de impresar. Unde altundeva şi când altcândva, decât la un restaurant cu specific românesc, în prima seară. Comandă mici şi patronul restaurantului, care arată şi se comportă exact ca un bişniţar, e prieten cu acest impresar (jucat de Alexandru Bindea), prototipul de şmecheraş care face totul la limita legii. Acesta le va promite marea cu degetul, apoi îi va lăsa cu ochii-n soare. Tipic. La pachet cu povestea, vin românismele atât de cunoscute de noi şi cu care, astfel, ne identificăm până la amuzament-grobian. Lor le e foame tot timpul, au vise mici (unul dintre ei vrea "doar să îşi pună aer condiţionat"). Se umilesc la tot pasul, se ţigănesc, se ceartă, se caftesc. Totul pentru un pumn de galbeni.
Vedem cum America, venim! îşi trage seva din toate caracteristicile naţionale, pe care le translează la un mediu occidental. Astfel, din diferenţa de cultură şi de context naţional (din contrast până la urmă), se creează un comic de situaţie şi o comedie pe sistem-american, dar cu spirit autohton. Clişeele sunt acolo, le distingem cât se poate de clar, până când ne dăm seama că a le pomeni devine însuşi clişeul absolut. Şi, atunci, tot ce ne rămâne e să acceptăm convenţia şi să admirăm faptul că (măcar!) nişte dialoguri în română dau în sfârşit veridic pe ecran.