O parte considerabilă din filmele secţiunii Ficţiune au tratat relaţia-(funcţională sau nu)-ca-temă, mulându-se perfect pe modul în care se construiesc şi se destramă legăturile amoroase de "factură postmodernistă". Candy Crush (Andrei Georgescu) redă într-un mod distant şi oarecum ironic povestea unui cuplu nu-atât-de-copt în care adevăruri despre foste / actuale amante ies la iveală; din cauza unui tub de ulei de corp străin uitat în baie. Furtuna întârzie să se dezlănţuie, iar finalul rămâne (poate puţin prea) deschis, însă jocul actorilor susţine îndeajuns veridicitatea acestei poveşti cu tentă absurdă. In dependent (Ioana Lascăr) prezintă un fragment din povestea unui cuplu; întregul conflict e bazat pe erorile trecute şi confuzia amândurora; par să nu-şi dea seama dacă e bine sau nu că sunt împreună. Avem de-a face cu o situaţie în care ne putem regăsi cu uşurinţă.
Fum (Sarra Tsorakidis) e bazat în mare parte pe atmosferă. Beneficiind de un apartament construit şi amenajat într-un mod destul de ofertant, o bună bucată de film o prezintă pe fata din rolul principal dând ture prin camere, inspectând fiecare cotlon, rulându-şi un joint şi ascultând muzică în absenţa proprietarului cu care a avut, se pare, o aventură de-o noapte. Acesta, ajuns acasă cu o altă femeie, începe s-o ademenească pe protagonistă într-un soi de threesome, însă pe aceasta ideea nu pare s-o încânte. Uşor confuză şi deranjată de alegerea celor doi "intruşi" de a se închide singuri într-o altă cameră pentru a-şi continua nebuniile facilitate de aburii drogului, fata incendiază draperiile şi iese, într-un mod destul de sociopat şi indiferent, din apartament. Deşi realizat impecabil la nivel de imagine, construcţie a planurilor, scenografie şi, de fapt, orice detaliu tehnic, povestea e spusă doar de dragul show-ului de la final, neavând o miză reală. E multă formă, dar puţin fond.
Mediumetrajul lui Goran Mihailov, Natura umană, se remarcă prin scenariu, anume prin construcţia dialogurilor şi a relaţiilor dintre personaje. Două cupluri tinere, dintre care unul recent căsătorit, rămân blocaţi pe un drum necirculat, în toiul iernii, fiindcă li se strică maşina. Bărbatul proaspăt însurat porneşte pe jos să caute ajutor, iar ceilalţi trei rămân înăuntru. Personalităţi diferite ies la iveală în situaţia de criză; mai întâi, răbufnesc "în tăcere", ca mai târziu să devină agresivi fizic, pe măsură ce disperarea şi cantitatea de alcool din sânge cresc. Umorul negru stă la baza modului în care relaţionează şi reacţionează personajele, dar şi în ceea ce priveşte construcţia personajului masculin interpretat foarte juicy de Emilian Mârnea. Acest film a rulat în afara competiţiei, în cadrul secţiunii Best RO.
Animaţiile care mi-au atras atenţia au fost cât se poate de ingenios create. Acest gen presupune oricum un efort sisific spre finalizarea operei, oricât de scurtă ar fi ea, fapt pentru care apreciez regizorii care se înhamă la astfel de proiecte. Pretty Fly (Ela Duca) prezintă traseul unei muşte ce încearcă să se machieze cu cosmetice pentru oameni, lăsate la întâmplare prin cameră. Cu toate că nu agreez neapărat stilul animaţiei în cauză, ideea mi s-a părut destul de atractivă, iar povestea în sine e îndeajuns de rotundă. 2 al Ilincăi Šeda mi s-a părut poate cea mai bună animaţie; are o poveste complexă, ciudată pentru un asemenea stil şi tratează probleme profunde ale societăţii într-un mod pigmentat cu elemente comice. Cosmos (Octavian Fedorovici) are la bază utilizarea de nisip şi pietre, fiind realizat în stilul stop-motion. Se poate observa într-un mod alert, cu sunete care creează suspans, relaţia om-natură-cosmos redată printr-un mecanism aparent simplist, dar totuşi ingenios.
Alt film care merită menţionat este experimentalul 10 modalităţi prin care poţi face faţă unei despărţiri (Octavian Mot), în care a jucat Olga Torok - a primit premiul special pentru interpretare al juriului. Mot se bazează pe stările pe care le au oamenii după o despărţire, iar actriţa reuşeşte să joace zece reacţii diferite într-un mod comic-uman. Oarecum normal, peliculele premiate la finalul festivalului au avut impact şi asupra publicului; acestea tratează subiecte diverse în moduri proaspete şi demne de reţinut. Animaţia Pui de somn (Paul Mureşan) are la bază tratarea replicii cu sens metaforic într-un mod denotativ prin imagini. Premiul pentru cel mai bun film experimental a fost acordat lui Camerakiri (Ligia Prodan, Victor Cioabă şi Elena Borcea), un proiect realizat în cadrul workshop-ului de film pentru tineri, Let's Go Digital, organizat de TIFF. Din nou, avem de-a face cu un soi de metaforă (cu un strop de suprarealism): ritualul sinuciderii cunoscut sub denumirea de harakiri, este adaptat cinefilului sau cineastului care se sinucide cu ajutorul unei camere de filmat, urmând ca din burtă să-i curgă şiroaie de... popcorn.
Premiul pentru cel mai bun videoclip a fost acordat lui Vlad Feneşan pentru Marele zgomot, care propune urmărirea activităţilor de război, însă executate de copii îmbrăcaţi în soldaţi. Vibraţia (Germain Kanda) a primit premiul pentru cel mai bun documentar. Regizorul tratează un subiect neobişnuit pentru documentarele actuale româneşti (vibraţia ca experiment, să o numim), oferind atât informaţii ştiinţifice, cât şi delectări audio-vizuale. Premiul pentru cel mai bun film de ficţiune a fost decernat producţiei Tatăl nostru (Sergiu Lupşe); despre care s-a mai vorbit / scris şi cu ocazia altor festivaluri şi care a fost realizat în cadrul taberei de creaţie Dramaturgia Cotidianului, organizată de Facultatea de Teatru şi Televiziune din Cluj-Napoca. Două prostituate discută la margine de stradă; ele se trag din medii diferite şi religia ajunge să fie dezbătută aprins şi naşte contradicţii; cea mai guralivă şi mahalagioacă are credinţa omului simplu, care spune că o rugăciune te scapă de orice, indiferent de cât de degradante sunt lucrurile pe care le săvârşeşti. Cealaltă nu prea e de acord, dar asta nu o face să nu îşi pună o problemă, să i se nască o dilemă, pe care o dezbate mai apoi cu peştele ei, jucat de Adrian Sitaru. Această a doua jumătate a peliculei e filmată în cel mai autentic stil de cinema autohton, de Nou Val, cu camera tremurândă, plasată pe bancheta din spatele maşinii condusă de el.
Una peste alta, Filmul de Piatra, 2014, şi-a îndeplinit scopurile. Punctul culminant (extra-proiecţii) a constat în petrecerea pe cinste desfăşurată pe platoul Cozla, unde au fost prezente mai multe formaţii şi câţiva DJ, printre care amintim Matze, Les Elephants Bizarres, Pinholes sau Fine, It's Pink. Invitaţii, voluntarii, organizatorii şi ceilalţi participanţi au petrecut până la răsărit, timp în care au avut ocazia să (re)vadă şi o serie de proiecţii Best of ShortsUp. Felicitări celor din organizare şi voluntarilor care au fost implicaţi în menţinerea unei atmosfere pe cinste!