Întâi de toate, Nunta de piatră, Bietul Ioanide, Faleze de nisip, Pas în doi, Hotel de lux, dar mai ales Tănase Scatiu şi Pepe şi Fifi, sunt toate filme onorabile. Sigur, au minusurile lor venite din unele inflexibilităţi regizorale; dar conţin premise bune şi se transformă în filme vizionabile, în care Piţa îşi dezvăluie caracterul hai-să-îi-zicem-întunecat, perpetuându-şi ideile. El duce(a), prin ale sale lucrări, o luptă permanentă cu sistemul, iar în producţiile făcute în post-comunism îşi menţine această marcă. Problema e că dacă anii '90 încă permiteau astfel de subiecte, după aceea toate acuzele de o anumită natură (întâlnită la regizorii blocului estic), faţă de putere au devenit redundante: Printre ei se află şi Piţa, care şi-a pierdut astfel identitatea. Tot ce era bun la cinematografia lui, a dispărut. Pentru că acest bun venea din conjunctură. Se baza pe ea.
Au urmat pelicule post-2000 în care punea accent pe violenţă şi sexualitate; multă şi gratuită; care pentru Kyra Kyralina reprezintă fundamentul. Vine în doze mari, interminabile, ce devin groteşti pentru că sunt gratuite.
Artificial, schematic, repetitiv, fără adâncime. Aşa este filmul, la fel şi fondul sonor creat de Adrian Enescu (culmea, altă persoană din industrie pe care o admir profesional), care a mai colaborat cu Piţa la Pas în doi, printre altele - o realizare peste medie, mai ales pentru perioada de graţie a anilor '80, realizare pe care am revăzut-o la TIFF 2013 şi despre care domnul Enescu a discutat puţin, cu publicul, la cinematograful Victoria, Cluj. Vorbim de un extradiegetic care acompaniază cele singure (!) două acţiuni derulate: petreceri şi conflicte. Nu tu reflectări, nu tu discuţii, nu tu momente de liniştite (chiar şi acestea, că existe câteva, sunt pline de un dramatism ieftin, de pădure). Doar un voice-over redundant mai completează peisajul, dar pare-se necesar, din moment ce e elementul care face inteligibil întreg filmul. Îl face vizionabil şi îl explică, lucru grav din moment ce fără el, Kyra Kyralina ar fi ceva extrem de hazardat şi deloc limpede. Tocmai din acest fapt, înseamnă că la fel de bine se putea face o piesă de teatru radiofonic. Bugetul era minim, iar produsul cam de acelaşi nivel şi cam cu acelaşi grad de menţinere a atenţiei. Ba chiar se evitau anumite clişee şi minusuri dezvăluite de imagine. (un drept la replica al lui Adrian Enescu privitor la muzica filmului se poate citi aici - nota LiterNet)
Asta pentru că jocul tuturor, cu mici excepţii, e foarte teatral, în ceea ce devine o ecranizare "dă Dorobanţi". Cu mârlănii şi grosolănii specifice timpului nostru; deci, o actualizare involuntară a scrierii lui Panait Istrati. Singurii care-şi interpretează rolurile filmic şi nu teatral (!), sunt Mircea Rusu şi József Bíró. Pe alocuri şi Florin Zamfirescu. Restul nu au forţă cinematografică, ci una provenită de pe scenă. Cu urlete, plânsete şi icnete aferente, care pe peliculă arată penibil.
Kyra Kyralina curge greu, cu toate că nu e neapărat plictisitor, ci doar opintit şi parcă heirupist. Cum spunea Cristi Mărculescu, ajungem să plângem în faţa ecranului, dar nu din cauza poveştii, ci de exasperare.