Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Viitorul e în ouă

Viitorul e în ouă numai la Theatrum Mundi


România Liberă, iunie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Un spectacol de circ politic dezlănţuit face Mihai Măniuţiu la Theatrum Mundi, în cadrul integralei Ionesco. Cei care cunosc opera reputatului regizor îşi amintesc de Lecţia lui din 1990, pusă în scenă la naţionalul clujean, ca de un pandant al acestui nou spectacol Ionesco al său. Măniuţiu însuşi mărturiseşte că e o legătură, de viziune politică, între cele două spectacole. Doar că acela din 1990, fiind realizat imediat după căderea comunismului era, spune el, prea încrîncenat, atît de încrîncenat încît nu ar mai putea fi suportat astăzi.

Spectatorul din serile trecute de la Mundi se trezeşte în faţa unui ring circular, pe care sunt plasate portrete ale lui Lenin. Piesa lui Eugene Ionesco nu ştim dacă a fost scrisă, atunci, în 1951, cu gîndul neapărat la ticurile ideologice ale comunismului. Mai degrabă este o reacţie a unui scriitor liber în spirit la orice încercare de încătuşare a fiinţei umane. Cei doi tineri însurăţei, Jacques fiul şi Roberta, sunt în centrul atenţiei familiilor lor, dar nu din alt motiv decît acela că nu se grăbesc să "producă", pentru perpetuarea rasei albe, cum explicit specifică autorul. Piesa, să o spunem, e o continuare a celei intitulate Jacques sau supunerea, titlul ei complet fiind: Viitorul e în ouă sau Mare e grădina Domnului!.

Teatrul absurd la Ionesco nu face tabula rasa de semne şi semnificaţii. Absurdul "sclipiciripelii" şi-al dialogurilor aparent fără sens alcătuieşte în final un adevăr înspăimîntător, şi anume acela că fiinţa umană e ameninţată să devină o colecţie de roboţi. Cu un termen ionescian, cei doi tineri nu sunt aici nimic altceva decît nişte "victime ale datoriei". Datoria le este impusă de familile lor, de Roberta tatăl şi Roberta mama, de Jacques tatăl, Jacques mama, Jacques bunica, ba chiar de Jacqueline, sora lui Jacques fiul. Toţi aceştia, bănuieşti, au avut şi ei o vîrstă de graţie cînd s-au întrebat de ce trebuie ei să asigure perpetuarea rasei lor. Acum sunt convinşi şi nici nu mai au decît acest nume unic, o familie e Jacques, cealaltă Roberta, semn al intrării în rînduri. O fi fost Ionesco la curent cu stahanovismul, n-o fi fost? Sau pur şi simplu a luat în derîdere mania, de altfel şi capitalistă, azi vedem bine, a producţiei.

Într-un text despre această piesă, Eugene Ionesco scria: "Nu vreau să am alte limite decît cele ale posibilităţilor tehnice. Voi fi acuzat că fac music-hall, circ. Cu atît mai bine: să integrăm circul!" Ceea ce Mihai Măniuţiu şi face, impunînd o mişcare nebună în scenă actorilor, mărind şi gradul de participare a spectatorilor, plasaţi de altfel în cercul strîmt cuprins în goana actorilor. Bunicul imobilizat în racla sa transparentă este interpretat de un amator, dar care are toate datele unui actor profesionist. Să reţinem numele său: Ilie Georgian. Viteza în care se desfăşoară totul face ca eventualele diferenţe ale înzestrării celor din scenă să se estompeze. Sigur că sunt mai proeminenţi Marius Bodochi şi George Ivaşcu, actori cu mare experienţă; chiar dacă primul nu e un specialist în comedie, el face un rol foarte bine condus. Ioana Flora, în rolul de femeie-manechin, este deosebit de expresivă şi convingătoare. Intră în acest carusel al "producţiei" şi al efortului social în jurul ţelului Romeo Pop în rolul Roberta tatăl. Dana Pocea, Carmen Stimeriu, Raluca Penu sunt în ton, asumînd mişcarea nebună şi absurdă în scopul său inuman ca pe aceea a propriei vieţi. După un început în costume de circ, întreaga "societate", inclusiv tinerii daţi cu forţa pe brazdă, apar în tradiţionalele costume cenuşii, închise bine la gît, model tipic al dictaturilor comuniste, gen Coreea de Nord azi. Celebra "Internaţională" cîntată la saxofon este o foarte bună găselniţă a autorului muzicii originale şi al prelucrărilor, cum este aceasta, Gabriel Basarabescu.

În fine, decorurile Iulianei Vîlsan, cu peretele de metal care închide spaţiul de joc şi pe cel rezervat spectatorilor în acelaşi timp, cu tot arsenalul de obiecte mai vechi sau mai noi, cu vagi trimiteri tehnice, oferă o bună sugestie pentru un "lagăr", desigur "al păcii", în care toate acestea se petrec. Spectatorul primeşte chiar din mîna personajelor o foaie roşie cu cîteva lozinci, esenţiale pentru lumea pe care acestea o întruchipează: "Un singur lucru contează: Randamentul!", "Trăiască rasa!", "Avem nevoie urgent de rezultate!" şi "Viitorul e în ouă!" Pentru că - nu-i aşa? - femeia nu mai naşte pui vii, ci ouă, cît mai multe ouă, din care se pot face de toate, de la omletă la diplomaţi. Dacă una dintre lozinci este rasistă, celelalte se potrivesc şi nazismului, şi comunismului, ba chiar - o să rîdeţi - şi capitalismului dezlănţuit. Spectacolul lui Mihai Măniuţiu, acest regizor cu o imaginaţie debordantă, lărgeşte mult înţelesurile textului, fără însă a-l trăda. Dintre premierele acestui sfîrşit de stagiune, acesta e unul memorabil.



 Toate articolele despre Viitorul e în ouă


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Nicolae Prelipceanu


Alte articole

 Urmele roşii ale trecutului - Viitorul e în ouă, Cristina Modreanu
 Viitorul e în ouă de Ionesco, în regia lui Măniuţiu, Nicolae Prelipceanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer