Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Viitorul e în ouă

Urmele roşii ale trecutului - Viitorul e în ouă


Gândul, iunie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Într-un spaţiu teatral circular, plasat la limita dintre închisoare şi circ (scenografia Iuliana Vâlsan), se naşte la Theatrum Mundi, sub semnătura lui Mihai Măniuţiu, un eseu scenic despre lumea de mâine văzută cu ochii de azi întorşi spre ieri.

Paradoxala demonstraţie pleacă de la piesa lui Eugen Ionescu, Viitorul e în ouă, pentru a ajunge să vorbească despre lucruri care ne dor de câte ori privim astăzi în jur. Generaţia părinţilor, reprezentată de familia Jacques şi familia Roberta, îşi asistă odraslele în speranţa că acestea vor "produce", în numele perpetuării speciei. Cele două fiinţe tinere (Ioana Flora şi George Ivaşcu), atinse de o neştiută maladie, zac inerte una lângă alta, fiecare pierdută în apăsătoarea-i singurătate. Eforturile celor din jur - părinţi, rude, prieteni, cu toţii purtând zeghe, chiar dacă aurite -, înşirate pe gama unică a obsesiei pentru împlinirea rutinei domestice obligatorii, alcătuiesc o simfonie grotescă, aiuritoare, împinsă până la limita suportabilului (coregrafia Mihai Mihalcea). Pe deasupra gesturilor lor delirante se întinde tăcută, dar puternică, umbra unui trecut mai consistent decât s-ar fi putut crede, un trecut ce sapă încă în toţi cei prezenţi: Jacques tatăl (Marius Bodochi) aduce în scenă o cutie pe care scrie limpede "Turnaţi aici", iar toţi cei ce urcă apoi pe scena rotundă, trecând prin faţa spectatorilor aşezaţi în jurul ei (în număr de numai 46) vor depune delaţiuni în rezumat sau detaliate, fiecare după cum îi e felul. Teroarea e cât se poate de prezentă şi ea, atent menţinută de acelaşi Jacques tatăl, sub a cărui ameninţare cu arma cuvintele îşi pierd sensul, absurdul se instalează, iar comunicarea devine imposibilă.

În mijlocul acestei menajerii, marcată de disperarea eşecului proiectării într-un viitor oricum incert, tronează bunicul mort, un pitic aşezat într-un sicriu de sticlă, la fel ca Albă-ca-Zăpada din poveste. Se ridică de acolo ca să adauge, la un moment dat, un solo de trompetă jazz-ului de atmosferă, cu accente erotizante, cântat de una dintre tinerele prietene ale familiei Roberta. De altfel, muzica este una dintre dimensiunile importante ale spectacolului, construit de regizor din momente vizual puternice, înşirate ca mărgelele pe firul unei coloane sonore compuse de Gabriel Bassarabescu. Acesta a desprins şi reorchestrat influenţe diverse, redând pe scurt Babilonul muzical ce acompaniază viaţa omului modern de azi. Actorii cântă cu toţii pe ritmuri din cele mai diverse: de la baladă cu inflexiuni rock, la manea şi, cum spuneam, o "bucăţică" de jazz.

Revenind la trecut, creatorul spectacolului ne spune "de la obraz" cât de viu este acesta în noi toţi, cum ştie să se insinueze subtil, apărând, când credeai că în sfârşit ai scăpat de el, exact acolo unde te-ai aştepta mai puţin. Ca de exemplu, pe post de soluţie finală pentru procrearea de care Jacques nu e capabil. Aşa se face că Roberta, căreia i s-a ataşat un mecanism complex - trimitere la sofisticatele metode de inseminare artificială la care apelează azi femeile din toată lumea -, produce mult-aşteptatele ouă cu ajutorul "elementului" de la bunicul, în aclamaţiile mulţimii din jurul ei. Ce dacă ouăle sunt roşii, ca manifestele împărţite la un moment dat de actori spectatorilor, ca să-i convingă că scopul nostru, al tuturor, ar trebui să fie perpetuarea speciei, iar cei doi tineri rămân animaţi numai de instinctele primare, bolborosind într-una "mi-e frig", "mi-e foame"? După ce, într-o imagine apocaliptică, ouăle sunt scoase din scenă, de către cosmonauţi întorşi parcă din explorarea unor lumi ce nu li s-au părut nici ele mai bune, bunicul se întoarce. Cu gesturi precise, aprinde, pe rând, luminile de scenă, apoi ordonă brusc stingerea lor, punând punct unui spectacol pe care, se înţelege, l-a dirijat din umbră ca un adevărat regizor.

Inutil de remarcat că mesajul transmis de creatorii spectacolului e unul infinit pesimist. Ca spectator, pleci din sală fie complet indiferent dacă ţi-e străină lumea în care trăieşti şi realităţile ei, fie devastat de înţelegerea faptului că viitorul nu va scăpa curând de urmele, înscrise cu fier roşu, ale unui trecut bolnav.



 Toate articolele despre Viitorul e în ouă


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Cristina Modreanu


Alte articole

 Viitorul e în ouă numai la Theatrum Mundi, Nicolae Prelipceanu
 Viitorul e în ouă de Ionesco, în regia lui Măniuţiu, Nicolae Prelipceanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer